Грамматика румынского языка – вопросы к экзамену и ответы

Грамматика румынского языка – вопросы к экзамену и ответы на них

Содержание статьи

Lecția practică N1 Substantiv în cazul genitiv cu articol hotărât / nehotărât, Folosirea articolului hotărât lui la genitiv și dativ

Articolul hotărât (numit și articol hotărât propriu-zis) arată un obiect cunoscut vorbitorului, iar spre deosebire de celelalte articole, nu apare ca un cuvânt de sine stătător și este alipit la sfârșitul unui substantiv (enclitic) -l, -le, -a, -i, -lui, -lor, cu excepția articolului lui – care apare ca un cuvânt separat (proclitic), de regulă înaintea substantivelor care denumesc nume de persoane.

Nominativ / Acuzativ  

m. sg. –l (băiatul); –le (buretele)

f. sg. –a (fata)

n. sg. –l (avionul)                              m. pl. –i (băieții, bureții)

                                                                f. pl. –le (fetele)

                                                               n. pl. –le (avioanele)

Genitiv / Dativ    m.sg. –lui (băiatului); lui Mihai

                                f. sg. –i (fetei); lui Carmen

                                 n. sg. –lui (avionului)             m. pl. –lor (băieților)

                                                                                      f. pl. –lor (fetelor)

                                                                                       n. pl. –lor (avioanelor)

Articolul hotărât se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl însoțește.

Folosirea articolului hotărât lui la genitiv și dativ

Ca articol de sine stătător, articolul lui apare proclitic în următoarele situații:

nume de persoane la masculin și feminin, atunci când substantivul propriu are terminația alta decât „a“ (lui Mihai, lui Ion, lui Carmen, lui Beatrice, lui Cati)

substantivele comune vodă (lui vodă), nena (lui nenea), tanti (lui tanti)

substantivele care denumesc lunile anului (zilele lui ianuarie)

substantivele comune nearticulate enclitic, urmate de un articol posesiv (lui frate-meu)

unele substantive care exprimă grade de rudenie (lui nenea Ion, lui moș Vasile)

înaintea articolelor care indică anii (în vara lui 1980)

! În limba vorbită, articolul hotărât enclitic -l nu se mai pronunță, iar funcția lui este îndeplinită de vocală anterioară. Deși aceste construcții nu sunt recomandabile, totuși ele sunt destul de des folosite de vorbitori.

Copilu este la școală. (în loc de copilul)

În prezent punem accent… (în loc de accentul)

Articolul nehotărât nu are înțeles de sine stătător, precede un substantiv (proclitic) și arată obiectul individualizat, dar nu îl identifică exact pentru vorbitori. Însoțește substantivul în declinarea nearticulată și indică cazurile substantivului prin formele lui: un, o, unui, unei, niște, unor.

! Articolul nehotărât se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl însoțește.

Nominativ / Acuzativ  

m. sg. un (băiat)

f. sg. o (fată)

n. sg. un (avion)                         m. pl. niște (băieți)

                                                      f. pl. niște (fete)

                                                      n. pl. niște (avioane)

Genitiv / Dativ   

m.sg. unui (băiat)

f. sg. unei (fete)

n. sg. unui (avion)                      m. pl. unor (băieți)

                                                         f. pl. unor (fete)

                                                         n. pl. unor (avioane)

O mașină cu o culoare deosebită a trecut prin fața unei case. (substantiv precedat de articol; articolul stă chiar lângă substantiv) În prim-planul imaginii pe care am făcut-o apare un măreț munte. (substantiv precedat de articol; articolul este despărțit de substantiv printr-un adjectiv).

Lecția practică N2 Cazurile Genitiv și Dativ

Substantivele la cazul genitiv determină un substantiv – de cele mai multe ori, pot avea funcția sintactică de atribut substantival genitival, atribut substantival prepozițional, atribut substantival apozițional, nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de scop și pot fi articulate sau nearticulate.

! Marca gramaticală a cazului genitiv este articolul posesiv, dar de multe ori acesta nu este exprimat înaintea substantivului. În aceste situații este cuprins în întrebarea prin care este identificat substantivul la genitiv.

Întrebări pentru cazul genitiv

al cui? a cui? ai cui? ale cui?

Substantivele la cazul dativ determină un verb – de cele mai multe ori, pot avea funcția sintactică de atribut substantival prepozițional, atribut apozițional, nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de cauză și pot fi articulate sau nearticulate.

Funcții sintactice la cazul dativ: Complement indirect

întrebări specifice funcției sintactice: cui?

nu este însoțit de prepoziții

determină un verb, adjectiv, interjecție, adverb sau substantiv cu elipsa unui verb

I-am cerut Mariei cartea. (întrebare: Cui i-am cerut?)

Fratelui meu i-a fost rău la școală. (întrebare: Cui i-a fost rău?)

Lui Alexandru i-au fost furate lucrurile. (întrebare: Cui i-au fost furate?).

Lecția practică N3 Gramatică, Gramatica limbii române, Morfologie

Gramatica unei limbi este ansamblul de reguli de folosire a acelei limbi. Ace- lași termen este folosit și pentru știința care studiază astfel de reguli, ca ramură a unui studiu mai general al limbajului, numit lingvistică. Fiecare limbă are un set specific de reguli și deci o structură gramaticală distinctă.

Gramatica limbii române constituie un ansamblu de reguli care descriu formele corecte de modificare a cuvintelor românești și a îmbinărilor acestora în propoziții. Obiectul de cercetare este, așadar, structura gramaticală a limbii, respectiv morfologia și sintaxa.

Morfologia este partea gramaticii care studiază forma cuvântului, modificările formei și ale conținutului, valorile gramaticale exprimate prin formele cuvântului. Morfologia urmărește cuvântul sub aspectul variației formei sale (al flexiunii) pentru exprimarea diverselor categorii gramaticale, prin opoziție cu sintaxa, care studiază îmbinarea cuvintelor și funcțiile pe care acestea le iau în cadrul îmbinări- lor, propozițiilor, frazelor

În gramatică, noțiunea de sintaxă are două accepțiuni. Pe de o parte, într-o concepție asupra organizării stratificate, pe niveluri, a limbii, este unul dintre niveluri care, împreună cu nivelul morfologic, formează nivelul mai amplu al structurii gramaticale. Constă în regulile, constrângerile după care se pot combina cuvintele, elemente în număr finit ale unei limbi, pentru obținerea unei infinități de combinații considerate entități sintactice, astfel încât oricare din ele să fie corect formată, în sensul de a putea asigura comunicarea prin limbă

 În mod tradițional în domeniul gramaticii sunt cuprinse doar două subdomenii: morfologia (modificarea formei cuvintelor) și sintaxa (îmbinarea cuvintelor în propoziții și fraze).

În lingvistică, termenul categorie gramaticală se găsește cu accepțiuni mai mult sau mai puțin largi în literaturile de specialitate în diferite limbi, uneori și în literatura de aceeași limbă la diferiți autori, ba chiar și la unul și același autor. Termenul are două accepțiuni principale, care provin de la cele două sensuri ale cuvântului „categorie”. În general, acesta înseamnă „clasă, grup” de entități cu una sau mai multe caracteristici comune, iar într-o accepțiune mai restrânsă se folosește în filozofie cu sensul de „noțiune fundamentală și de maximă generalitate.

Lecția practică N4 Pronumele

Pronumele este o parte de vorbire flexibilă care înlocuiește un substantiv și, de regulă, își schimbă forma (flexionează) după gen, număr, caz și persoană.

Vasile, vrei tu să-i oferi Mariei cartea pe care ți-a cerut-o?

(tu, ți țin locul substantivului Vasile, -i ține locul substantivului Maria, iar o ține locul substantivului cartea)

În funcție de schimbarea formei după persoană, pronumele se împart în pronume cu forme personale și pronume fără forme personale.

Pronumele cu forme personale

Pronumele cu forme personale își schimbă forma după persoană. Atunci când este analizat se menționează persoana acestuia. Se împart în:

pronume personal (propriu-zis) (eu, tu, el, noi, … mie, ție, … etc),

pronume personal de politețe (dumneata, dumneavoastră, dumneasa, … etc),

pronume reflexiv (îmi, mă, îți, ne, vă, … etc),

pronume de întărire (însumi, însuți, însuși, … etc),

pronume posesiv (al meu, al tău, al său, al nostru, … etc).

Pronumele fără forme personale

Pronumele fără forme personale nu își schimbă forma după persoană. Atunci când este analizat nu se precizează persoana acestuia. Se împart în:

pronume demonstrativ (acesta, aceștia … acela, aceia …același, aceiași … cestălalt, ceștilalți … celălalt, ceilalți …),

pronume nehotărât (unul, alții, toți, toate, oricare, orice …),

pronume negativ (nimeni, nimic, niciunul, niciuna),

pronume interogativ (care, cine, ce, cât, câți, câte …),

pronume relativ (care, cine, cât, câți, câtă, câte…).

Locuțiuni pronominale

Locuțiunile pronominale sunt un grup de două sau mai multe cuvinte, care au valoarea unor pronume. Multe din locuțiuni sunt rezultate din pronume de politețe (Domnia Sa, Domniei Sale), dar există și locuțiuni care nu sunt alcătuite din pronume de politețe (Maiestatea Ta, Înalt Preasfinția Sa sau cine știe cine, care mai de care). [pentru mai multe detalii vezi locuțiunile pronominale]

În funcție de cazuri, pot avea următoarele funcții sintactice:

  • nominativ: subiect, nume predicativ, atribut apozițional
  • acuzativ: complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de cauză, nume predicativ, atribut prepozițional
  • genitiv: atribut genitival, atribut prepozițional, nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de loc
  • dativ: complement indirect, nume predicativ, atribut pronominal, complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp

Pronume nehotărất(отдельный вопрос) Pronume nehotărất (nedefinít): pronume care ține locul unui substantiv fără să dea vreo indicație precisă asupra obiectului denumit de acesta. Dispune de forme simple și de forme compuse (alcătuite din pronume interogativ-relative și particule proclitice, de origine conjuncțională – ori- sau verbală – vre-, oare-, fie-, fite-, fiște-, particula medială întăritoare -și- sau particula enclitică de origine verbală -va): unul, una, unii, unele; altul, alta, alții, altele; toți, toate; atâția, atâtea; mulți, multe; puțini, puține; oricare, oricine, orice; orișicare, orișicine, orișice: vreunul, vreuna, vreunii, vreunele; oarecare, oarecine, oarece; oareșicare, oareșicine, oareșice; fiecare, fiecine, fiece; fitecare, fitecine, fitece; fiștecare, fiștecine, fiștece; careva, cineva, ceva; altcareva, altcineva, altceva etc.

Lecția practică N5 Pronumele personale

Pronumele personal (propriu-zis) este o parte de vorbire flexibilă care desemnează persoane. Are forme diferite, în funcție de persoană, iar la persoana a III-a prezintă forme și pentru genuri. Pronumele se acordă în gen și număr cu substantivul pe care îl înlocuiește.

Ea a plecat la școală. (Maria a plecat la școală.)

Ei au plecat la școală. (Elevii au plecat la școală.)

Pronumele personal arată persoana care vorbește (persoana I ‒ eu, noi), persoana cu care se vorbește (persoana a II-a ‒ tu, voi) și persoana despre care se vorbește (persoana a III-a ‒ el/dânsul, ea/dânsa, ei/dânșii, ele/dânsele).

Formele pronumelui personal

Pronumele personal are forme diferite după gen doar la persoana a III-a: masculin (el/dânsul, ei/dânșii), feminin (ea/dânsa, ele/dânsele), neutru (el/dânsul, ele/dânsele).

Pronumele personal are forme diferite în funcție de număr: singular (eu, tu, el/dânsul, ea/dânsa) și plural (noi, voi, ei/dânșii, ele/dânsele).

Formele pronumelui personal în funcție de caz

Pronumele personal nu are forme pentru persoana I și a III-a , la cazul vocativ. La cazul genitiv, nu are forme pentru persoana I și persoana a II-a.

La cazurile acuzativ și dativ, pronumele personal are forme accentuate și neaccentuate. Formele accentuate subliniază persoana despre care se comunică (mine – mie, tine – ție), iar formele neaccentuate nu accentuează persoana despre care se comunică.

Lecția practică N6 Advebul ca parte de vorbire neflexibilă

Adverbul este o parte de vorbire neflexibilă care însoțește un verb, un adjectiv sau un alt adverb și care exprimă: caracteristica unei acțiuni sau stări (Face bine ceea ce face.), caracteristica unei însușiri (Are o mașină destul de mare.), împrejurarea în care se petrece o acțiune (Va pleca acolo mâine-seară.). Cuvântul adverb provine din limba latină și este compus din ad (pe lângă) și verbum (verb).

Clasificarea adverbelor

După formă, adverbele pot fi de două feluri: adverbe simple (abia, așa, bine, destul, azi, mâine, aici, acolo) sau adverbe compuse (azi-noapte, mâine-seară, ieri-dimineață, astă-vară, după-masă).

După înțeles, adverbele se împart în trei categorii: adverbe de loc (acasă, aici, acolo, deasupra, departe, aproape, împrejur, sus, jos, unde, undeva), adverbe de timp (acum, atunci, astăzi, ieri, târziu, devreme, odată, îndată, totdeauna, când, deocamdată), adverbe de mod (abia, așa, alene, astfel, bine, cruciș, cum, degrabă, românește, vitejește, uneori).

În funcție de substituirea unor cuvinte care exprimă împrejurările, adverbele pot fi: adverbe demonstrative (aici, acolo, dincoace, dincolo, acum, atunci, atunci când, acolo unde), adverbe nehotărâte (oriunde, undeva, oricând, cândva, oricum, oarecum, fiecum, cumva, câtva, oricât), adverbe negative (niciodată, nicicând, nicăieri, nicicum, nicicât, nicicând), adverbe interogative (unde, cum, când, cât).

Gradele de comparație ale adverbului

Formele luate de adverb, împreună cu alte părți de vorbire, pentru a exprima gradele caracteristicilor sau a împrejurărilor constituie gradele de comparație ale adjectivului.

Nu toate adverbele pot avea grade comparație. În general, grade comparație au: o mare parte din adverbele de mod (bine, rău, frumos, urât, repede, tare etc), câteva adverbe de loc (aproape, departe) și timp (devreme, târziu)

Gradul pozitiv

Apa curge repede.

Gradul comparativ

comparativul de superioritate: Apa curge mai repede decât ieri.

comparativul de egalitate: Apa curge la fel de repede ca ieri.

comparativul de inferioritate: Apa curge mai puțin repede decât ieri.

Gradul superlativ

superlativ relativ: Apa curge cel mai repede posibil.

superlativ absolut: Apa curge foarte repede. Gradele de comparație ale adverbului sunt aceleași cu cele ale adjectivului și au rolul de a exprima gradarea caracteristicilor sau a împrejurării.

Lecția practică N7 Locuțiunu/expresii adverbiale, gradele de comparație ale adverbului, funcțiile sintactice ale adverbului

Locuţiuni / expresii adverbiale. Există grupuri de cuvinte alcătuite din părţi de vorbire foarte diferite, care au sens unitar şi care se comportă ca un adverb. Acestea sunt locuţiuni adverbiale: fără îndoială, de aceea, de asemenea, de-a binelea, de jur împrejur, de voie de nevoie, din când în când, pe nepregătite. Cât de cât. Este o construcţie adverbială cu sensul „măcar puţin”, „măcar într-o anumită măsură”: Se descurcă foarte greu; ajută-l cât de cât. Când vine, trebuie să găsească încăperea cât de cât curată. Atât…cât. În corelaţie cu atât, sensul său cantitativ este mai puternic. Cele două elemente pot sta alături sau la distanţă, fără ca sensul să se schimbe: Atât cât pot, te ajut. Cât am vrut, atât am dat. Cât…tot. În corelaţie cu adverbul tot, intră în construcţii care arată că acţiunea are loc, deşi există o piedică: Cât aş vrea să stau lângă tine, tot nu pot; trebuie să mă duc să lucrez (= deşi aş vrea). Atât…cât şi. Această construcţie coordonează două elemente aflate pe acelaşi plan sintactic şi este echivalentă cu şi…şi: Atât iarna, cât şi vara, casa rămânea nelocuită.

Adverbul se clasifică după următoarele criterii:

Etimologic: a) adverbele moştenite din limba latină sau preluate din diverse limbi (slavă, bulgară, turcă, maghiară) în diferite perioade; moştenite din limba latină: abia, afară, aici, apoi, aproape, asemenea, aşa, atare, atât, atunci, azi, bine, chiar etc.;

b)       împrumutate din diverse limbi: aidoma, prea, razna(din vechea slavă); ba, da, lesne(de la slavii sudici); taman, tiptil(din turcă); agale, măcar (din neogreacă).

c)    adverbe formate pe terenul limbii române:

–          prin derivare:  câineşte, orbeşte,  chiorâş, pitiş,  târâş ,voiniceşte, cruciş etc.

–          compunere: odată, deoparte, acasă, degrabă, altcum, deocamdată, bineînţeles, fiecum, oarecum, astă-vară, astfel, uneori etc.

–          conversiune: dimineaţa, primăvara, lunea, frumos, greu, urât, adânc, ager, criţă, seară etc.

adverbe simple care au aspectul unui singur cuvânt: aici, azi, ieri, bine, foarte, agale, razna, dimineaţa, abia, afară, aidoma, aiurea, apoi, aproape, barem, bine, cam, doar, mereu, mâine, tocmai, aici, atunci, când, acolo, uneori, etc.; în această categorie pot fi introduse şi adverbele derivate: cu sufixele –iş, -îş, -eşte (cruciş, bărbăteşte, sufleteşte).

Adverbele derivate cu sufixul – mente sunt foarte puţine şi, de obicei, reprezintă împrumuturi din alte limbi: legalmente, totalmente, realmente. Adverbele derivate cu –eşte de la o rădăcină care desemnează numele unui popor : româneşte, franţuzeşte, ruseşte au sensul “în limba română, franceză, rusă”;

adverbe compuse, care au aspectul unui grup determeni, care sunt alcătuite din două sau mai multe cuvinte: odată, pesemne, împreună, odinioară, altundeva, deocamdată, cândva, oarecum, de-abia, de aemenea, nicidecum , oricând etc.

 După sens (criteriul semantic) – de mod, de loc, de timp, de scop, concesive:

de mod: abia, aievea, aşa, bine, încet, repede, prieteneşte, pitiş, târâş etc.

de loc: aici, acolo, aproape, departe,jos, sus…

de mod: adică, anume, bunăoară, încaltea, măcar, oare, pesemne, parcă, poate, probabil, chiar, încă, mai, mereu, necontenit etc.

de timp: azi, mâine, acum, curând, cândva, câteodată etc.

de scop: anume, dinadins, într-adins etc.

concesive: tot, totuşi, anume(nu trebuie confundat cu omonimul său de mod)

Gradele de comparaţie ale adverbului.

Deşi este neflexibil, adverbul este legat de părţile flexibile ale vorbirii prin faptul că poate avea grade de comparaţie, întocmai ca şi adjectivul.

Se pot compara mai ales adverbele de mod identice ca formă cu adjectivele sau simţite în legătură cu acestea (de ex., mai bine simţit în legătură cu bun). Există însă şi unele adverbe de loc sau timp care exprimă caracteristici relative şi suportă comparaţia (mai aproape, foarte târziu).

Adverbele şi locuţiunile adverbiale de mod, fiind asemănătoare cu adjectivul, se modifică după gradele de comparaţie şi de intensitate ca şi acestea şi cu aceleaşi morfeme:

Pozitiv: bine

Comparativ:

de superioritate mai bine

de egalitate la fel de bine, tot aşa de bine

de inferioritate mai puţin bine Superlativ: relativ cel mai bine

absolut foarte bine

Pot avea grade de comparaţie şi unele adverbe de loc – înainte, jos, departe şi de timp: curând, târziu, devreme. „Mama, însă, era în stare să toarcă în furcă şi să învăţ mai departe.” (I. Creangă).

Ideea de superlativ poate fi redată prin adverbe-substantive: beat-

turtă, a merge strună, a lega burduf, de mama focului.

Nu toate adverbele se pot compara. Dintre acestea fac parte mai ales cele care exprimă caracteristici absolute: Nu spunem niciodată *mai bineînţeles, *mai acolo, *foarte desigur, *cel mai aici.

Funcţiile sintactice ale adverbului. Adverbul poate îndeplini următoarele funcţii sintactice:

a)     complement circumstanţial (funcţie fundamentală): Înadins s-a dus acolo, ca să-l necăjească. Un nour uriaş răbufni brusc;

b)    predicat adverbial (adverb predicativ): fireşte, desigur, bine ş.a.:

Bine că a venit;

c)   nume predicativ: Ştiu că ţi-e greu să vorbeşti.

Adverbul poate avea şi valoarea unei propoziţii independente:

„Destul! Strigă Lăpuşneanul.”(C. Negruzzi); la fel şi adverbele da, nu.

Lecția practică N8 Modul conjunctiv

Modul conjunctiv este un mod personal (predicativ) care exprimă o acțiune posibilă, realizabilă. Modul conjunctiv poate fi recunoscut ușor datorită conjuncției să, care se află în componența verbului. Conjunctivul are două timpuri: prezent și perfect.

Conjunctiv prezent

Conjunctivul prezent se formează de la timpul prezent, modul indicativ, precedat de conjuncția să. La persoana a III-a singular și plural, conjunctivul se deosebește de indicativul prezent. (el/ei mănâncă – indicativ prezent, el/ei să mănânce – conjunctiv; el tace, ei tac – indicativ prezent, el/ei să tacă – conjunctiv)

PERS                CONJUGAREA I                    

Eu             să mănânc

Tu             să mănânci

el/ea         să mănânce

noi            să mâncăm

voi             să mâncați

ei/ele        să mănânce

CONJUGAREA A II-A

să tac

să taci

să tacă

să tăcem

să tăceți

să tacă    

CONJUGAREA A III-A

 să fac

să faci

să facă

să facem

să faceți

să facă

CONJUGAREA A IV-A

să citesc

să citești

să citească

să citim

să citiți

să citească       

 Conjuncția poate sta chiar lângă verb sau pot exista alte părți de vorbire între ea și verb (nu, mai mi etc).

Să nu vorbești prea tare.

Să mai cumperi cărți și data viitoare.

Să nu-mi dai telefon.

! La persoana a II-a singular următoarele verbe se scriu cu doi i:a fi, a ști, a ține, a veni, a deveni, a susține, a deține, a reține, a reveni, a preveni, a redeveni (tu să fii, tu să știi, tu să ții, tu să vii, tu să devii, tu să susții, tu să deții, tu să reții, tu să revii, tu să previi, tu să redevii).

Conjunctiv perfect

Conjunctivul perfect este format din conjunctivul prezent al verbului a fi – forma să fi și participiul verbului de conjugat. Are aceeași formă pentru toate persoanele, la singular și plural.  

CONJUGAREA I

să fi măncat

să fi măncat

să fi măncat

să fi măncat

să fi măncat

să fi măncat

CONJUGAREA A II-A

să fi tăcut

să fi tăcut

să fi tăcut

să fi tăcut

să fi tăcut

să fi tăcut

CONJUGAREA A III-A

să fi făcut

să fi făcut

să fi făcut

să fi făcut

să fi făcut

să fi făcut

CONJUGAREA A IV-A

să fi citit

să fi citit

să fi citit

să fi citit

să fi citit

să fi citit

Lecția practică N9 Modurile personale ale verbului

Modurile verbului sunt serii de forme prin care se exprimă acţiunea sau starea după felul în care aceasta este apreciată: ca un fapt real sau pur şi simplu imaginat, ca un fapt posibil, dorit sau ipotetic etc.

De exemplu, modul indicativ arată că vorbitorul consideră acţiunea sigură, modul conjunctiv – că vorbitorul consideră acţiunea posibilă, realizabilă etc.

Modul indicativ. Indicativul exprimă ideea că acţiunea verbului este considerată ca sigură la toate valorile temporale: trecut, prezent şi viitor. De exemplu, „Şi nu ştiu cum îi cade un urs mare din sân…”(I. Creangă).

Dintre toate modurile verbului, indicativul se caracterizează prin cea mai bogată paradigmă de variante temporale. Mod al certitudinii şi realităţii, indicativul exprimă, prin majoritatea variantelor temporale, acţiuni sigure şi reale. În planul expresiei, modul indicativ se opune celorlalte moduri prin absenţa din structura sa a unui morfem general care să însoţească toate formele sale temporale, aşa cum funcţionează morfemul-conjuncţie să la conjunctiv: să cânt sau auxiliarul aş, ai, ar, la condiţionalul-optativ: aş veni, ai veni etc. sau intonaţia la imperativ: citeşte!

Indicativul are şapte timpuri, patru dintre ele sunt simple: prezentul, imperfectul, perfectul simplu şi mai- mult- ca- perfectul, iar trei sunt compuse: perfectul compus, viitorul şi viitorul anterior.

Prezentul indicativ prezintă o acţiune simultană cu momentul vorbirii: „Hangiul tremură şi morfoleşte o bucată de pâine.”(B. Delavrancea).

Forma de prezent indicativ este sintetică având structura: R(radical)+F(flectiv). La rândul lui, flectivul este alcătuit din sufix (S) şi desinenţă (D).

a) Imperfectul exprimă o acţiune durativă în trecut, neterminată în momentul la care se referă vorbirea.

Imperfectul, formă sintetică, are o structură morfematică simplă: radical (R) + sufix (S)+ desinenţă (D).

Sufixul, alcătuit dintr-un component segmental şi unul suprasegmental(accentul), este:

-a- pentru verbele în -a şi -î ( adresa, lua)

-ea- pentru verbele în -e, -ea, -i (bătea, cădea); acesta poate fi realizat şi ca -/ia/ – suia sau ca /a/ mergea[merğa].

b)   Perfectul simplu. Perfectul simplu exprimă o acţiune trecută şi terminată. Perfectul simplu, formă sintetică, alcătuită din R(radical) + F(flectiv) are structura cea mai complicată dintre timpurile trecutului. În limba română există patru sufixe de perfect simplu:

– verbele cu infinitivul în -î sau -i au sufixe de perfect simplu invariabile omonime cu cele de infinitiv: / â/(coborâi) şi respectiv, /i/ (biruí);

– verbele cu infinitivul în – ea prezintă sufixul invariabil

/u/( apăru);

– verbele cu infinitivul în -e se împart în două grupe: unele primesc acelaşi sufix ca precedentele, adică

/u/, altele prezintă sufixul/se/(sub accent, tipul zisei, ziseşi) sau /se/ fără accent, tipul zise, ziserăţi, ziseră;

– sufixul de perfect simplu pentru verbele cu infinitivul în -a este variabil: /a/ – /ă/: lucrai, lucră .

c)   Perfectul compus exprimă o acţiune realizată în trecut: ”Bătrânul întors, s-a uitat lung la femeie…”(I. Druţă).

Perfectul compus este o formă verbală analitică. Structura perfectului compus este alcătuită dintr-un sufix mobil(liber) variabil în raport cu persoana(am, ai, a, am, aţi, au) şi o secvenţă omonim cu participiul şi invariabilă în raport cu persoana şi numărul (jucat, lucrat, apărut, rupt, citit, hotărât, mers):

am lucrat

ai lucrat

a lucrat

am lucrat

aţi lucrat

au lucrat

Perfectul compus poate indica şi acţiuni iterative. În acest caz, el este însoţit adesea de unele determinări, care subliniază repetarea: „Pe lângă plopii fără soţ Adesea am trecut.” (M. Eminescu )

Uneori cuvintele tradiţionale de la începutul poveştilor şi legendelor populare conţin perfectul compus: A fost odată când a fost.

Folosirea perfectului compus pentru prezent face vorbirea mai expresivă, prezentând acţiunea săvârşită chiar în momentul când începe realizarea ei. Uneori perfectul compus apare şi cu valoare de viitor. „Şi nu cumva să faci altfel, că te-ai dus de pe faţa pământului.”(I. Creangă).

d)     Mai- mult- ca- perfectul exprimă o acţiune trecută încheiată înaintea altei acţiuni tot trecute, adică o acţiune anterioară terminată: „Şi când a ajuns Stan acasă, Chirică treierase, vânturase, măcinase.”(I.Creangă).

Forma de mai-mult-ca-perfect este sintetică având structura R(radical)+S(element sufixal)+D(element desinenţial). Sufixele sunt invariabile şi sunt alcătuite din două unităţi:

/â+se/, /u+se/, /se+se/, /a+se/: cobor-â-se, biru-i-se, apăr-u-se, încep-u-se, zi-se-se, lucr-a-se.

În ce priveşte desinenţele, acestea sunt identice cu cele de la perfectul simplu, cu excepţia desinenţei de persoana I.

Deci mai- mult- ca -perfectul se formează din participiul verbului de conjugat fără sufixul -t şi se adaugă terminaţiile personale speciale: -sem, – sei,- se, sem, -seţi,-se.

Lecția practică N10 Timpul viitor al verbului

Viitor

Verbele la timpul viitor exprimă o acțiune care se va îndeplini după momentul vorbirii. Timpul viitor prezintă forme pentru limba scrisă și pentru limba vorbită.

În funcție de conjugare, pentru limba scrisă, verbele la modul indicativ, la viitor au următoarele forme:

CONJUGAREA I

voi mânca

vei mânca

va mânca

vom mânca

veți mânca

vor mânca

CONJUGAREA A II-A

voi tăcea

vei tăcea

va tăcea

vom tăcea

veți tăcea

vor tăcea

CONJUGAREA A III-A

voi face

vei face

va face

vom face

veți face

vor face

CONJUGAREA A IV-A

voi citi

vei citi

va citi

vom citi

veți citi

vor citi

Pentru limba vorbită, viitorul (forma aceasta a verbului mai este cunoscută și ca viitor popular) poate fi format în trei feluri:

(1) „o“ invariabil și conjunctivul verbului conjugat,

(2) verbul a avea la indicativ prezent și conjunctivul verbului de conjugat,

(3) forme particulare ale verbului a vrea și infinitivul verbului conjugat

1) o să mănânc

o să mănânci

o să mănânce

o să mâncăm

o să mâncați

o să mănânce

2)am să mănânc

ai să mănânci

are să mănânce

avem să mâncăm

aveți să mâncați

au să mănânce

3) oi mânca

(îi) ăi mânca

o mânca

om mânca

(îți) ăți mânca

or mânca

Pe lângă sensul temporal de bază, viitorul poate avea valoare modală de imperativ, exprimând un ordin: Vei face aşa cum ţi-am cerut !, sau o rugăminte: Am să te rog să nu faci asta!

Viitorul se exprimă prin patru variante, fiecare dintre ele compusă dintr-un auxiliar (a vrea sau a avea) şi un infinitiv sau conjunctiv: voi cânta, oi cânta, o să cânt, am să cânt. Aceste variante, aflate în relaţie de sinonimie, se deosebesc după întrebuinţare. Voi cânta, întâlnită mai mult în limba literară scrisă, are un caracter livresc şi retoric, oi cânta, rezultă din prima, prin căderea consoanei v- de la auxiliar, este folosită în limba vorbită, familiară, şi are în plus o nuanţă de nesiguranţă. Om face dacă om putea; varianta o să cânt, formată din auxiliarul o invariabil şi conjunctiv, este general răspândită.

Am să cânt este o construcţie verbală mai puţin sudată, în care auxiliarul, identic cu formele verbului predicativ omonim a avea, îşi mai păstrează sensul lexical iniţial de necesitate: Am să scriu o scrisoare poate însemna voi scrie şi trebuie să scriu; de asemenea, în cadrul acestei structuri, auxiliarul poate apărea şi la imperfect: aveam să scriu, aveai să scrii etc., cu semnificaţia unui viitor în trecut: Peste doi ani avea să plece în alt oraş. În contexte afective, viitorul poate avea auxiliarul inversat: Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă, / Ore întregi spune -ţi- voi cât îmi eşti de dragă.(M .Eminescu).

Viitorul anterior/viitorul II este un timp relativ, care exprimă o acţiune ce se va petrece în viitor şi va fi încheiată înaintea unei alte acţiuni viitoare: „După ce veţi fi trecut pe lângă casa lui Ion Creangă… veţi băga de seamă că se vorbeşte mai puţin despre Ceahlău.”(Geo Bogza).

Sensul temporal de acţiune posterioară încheiată înaintea altei acţiuni, tot posterioare, se realizează numai în prezenţa unui reper temporal de viitor: veţi băga de seamă….după ce veţi fi trecut; în absenţa acestui reper, forma verbală în discuţie capătă sens de prezumtiv perfect. Viitorul anterior se formează din viitorul auxiliarului a fi şi participiul verbului de conjugat:

CONJUGAREA I

voi fi mâncat

vei fi mâncat

va fi mâncat

vom fi mâncat

veți fi mâncat

vor fi mâncat

CONJUGAREA A II-A

voi fi tăcut

vei fi tăcut

va fi tăcut

vom fi tăcut

veți fi tăcut

vor fi tăcut

CONJUGAREA A III-A         

voi fi făcut

vei fi făcut

va fi făcut

vom fi făcut

veți fi făcut

vor fi făcut

CONJUGAREA A IV-A

voi fi citit

vei fi citit

va fi citit

vom fi citit

veți fi citit

vor fi citit

Lecția practică N11 Modul condițional-optativ

Condiţionalul-optativ este modul personal caracterizat prin morfemele segmentate aş, ai, ar, am, aţi, ar – forme specializate ale auxiliarelor morfologice a avea şi a vrea, printr-un conţinut ce exprimă o posibilitate ireală (condiţionată şi dorită) şi o posibilitate realizabilă

Modul condițional-optativ este un mod personal (predicativ) care exprimă o acțiune dorită (optativ își are originea în latinescul „optare“, care înseamnă a dori) sau o acțiune realizabilă dacă este îndeplinită o anumită condiție. Atunci când exprimă o acțiune realizabilă, modul condițional-optativ este folosit în general în frază, condiția fiind o altă propoziție. Când exprimă o acțiune dorită, condiționalul-optativ este folosit în propoziții independente sau în propoziții principale.

Aș merge și eu la munte. (aș merge – verb la modul condițional-optativ, exprimă o acțiune dorită, propoziție independentă)

Aș merge și eu la munte, 1/ dar nu am timp. 2/ (aș merge – verb la modul condițional-optativ, exprimă o acțiune dorită, propoziția principală 1/)

Dacă aș mai sta 1/ aș ajunge prea târziu.2/ (aș ajunge – verb la modul condițional-optativ, 1/ condiție)

Modul condițional-optativ are două timpuri: prezent și perfect.

Condițional-optativ prezent

Condiționalul-optativ prezent se formează cu verbul auxiliar a avea (aș, ai, ar, am, ați, ar) și infinitivul verbului de conjugat. În funcție de conjugare, verbele la modul condițional-optativ, timpul prezent au următoarele forme:

CONJUGAREA I

aș mânca

ai mânca

ar mânca

am mânca

ați mânca

ar mânca

CONJUGAREA A II-A

aș tăcea

ai tăcea

ar tăcea

am tăcea

ați tăcea

ar tăcea

CONJUGAREA A III-A

aș face

ai face

ar face

am face

ați face

ar face

CONJUGAREA A IV-A

aș citi

ai citi

ar citi

am citi

ați citi

ar citi

Condițional-optativ perfect

Condiționalul-optativ perfect se formează din condiționalul-optativ prezent al verbului a fi și participiul verbului de conjugat. În funcție de conjugare, verbele la modul condițional-optativ, timpul perfect au următoarele forme:

CONJUGAREA I

aș fi mâncat

ai fi mâncat

ar fi mâncat

am fi mâncat

ați fi mâncat

ar fi mâncat

CONJUGAREA A II-A

aș fi tăcut

ai fi tăcut

ar fi tăcut

am fi tăcut

ați fi tăcut

ar fi tăcut

CONJUGAREA A III-A

aș fi făcut

ai fi făcut

ar fi făcut

am fi făcut

ați fi făcut

ar fi făcut

CONJUGAREA A IV-A

aș fi citit

ai fi citit

ar fi citit

am fi citit

ați fi citit ar fi citit

Lecția practică N12 Modul prezumtiv, Modul imperativ

Modul prezumtiv

Modul prezumtiv este un mod verbal personal și predicativ care exprimă o acțiune, o întâmplare sau o stare realizabilă, prezentată ca presupusă, bănuită.

La fel ca modurile condițional-optativ și conjunctiv, modul prezumtiv are două timpuri: prezent și perfect.

Prezumtivul prezent are forme specifice pentru, formate din viitorul verbului auxiliar a fi și gerunziul verbului cu sens lexical deplin. Auxiliarul poate avea două forme, una mai elevată (voi fi etc.), cealaltă mai curentă (oi fi etc.).

Exemplu de conjugare a verbului a merge la prezumtiv prezent: Eu voi fi mergând, Tu vei fi mergând, El/ea va fi mergând, Noi vom fi mergând, Voi veți fi mergând, Ei/ele vor fi mergând.

Prezumtivul perfect are aceleași forme cu ale indicativului viitor anterior, construite cu viitorul auxiliarului și participiul verbului de conjugat. Exemplu de conjugare a verbului a merge la prezumtiv prezent: Eu voi fi mers, Tu vei fi mers, El/ea va fi mers, Noi vom fi mers, Voi veți fi mers, Ei/ele vor fi mers.

Lecția practică N13 Verbul  Modul  indicativ

Timpul trecut

Perfectul simplu – exprimă în limba română o acțiune petrecută și încheiată în trecut.

Perfectul simplu se foloseşte în vorbire de către locuitorii din partea de apus a Munteniei, Oltenia, Banat pentru a exprima o acţiune trecută şi terminată de curând ( aproximativ 48 de ore până la momentul vorbirii).

În secolele trecute perfectul simplu avea o răspândire foarte mare, apărea atât în operele scriitorilor cât şi în folclor:

Iar cel ungurean Şi cu cel vrâncean, Mări se vorbiră Şi se sfătuiră

În limba actuală perfectul simplu nu se foloseşte productiv. El se utilizează în exclusivitate în textele literare scrise, exprimând, de regulă, înţelesuri apropiate de cele de perfect compus. Totuşi, între aceste forme sunt deosebiri. Perfectul compus are calitatea de a apropia acţiunea de momentul vorbirii, pe când perfectul simplu priveşte acţiunea săvârşită în trecut, fără a o raporta la momentul vorbirii. Anume lipsa de determinare temporală a şi dat naştere tendinţei de preluare a unor funcţii ale perfectului simplu de către perfectul compus, care are o bogată valoare semantică şi este în stare să exprime tot felul de nuanţe ale timpului trecut.

Trebuie subliniat că perfectul simplu se foloseşte mai frecvent la persoana a III- a singular şi plural.

„Trecu o lună, trecură trei, trecură nouă şi împăratul făcu un fecior alb ca spuma laptelui.”(M. Eminescu)

De cele mai multe ori la perfectul simplu se folosesc verbele de declaraţie care introduc vorbirea directă: întrebă, spuse.

Perfectul simplu indică uneori şi acţiuni repetate. În această situaţie, el ţine, de fapt, locul imperfectului:

„La geamul tău ce strălucea,

Privii atât de des…”(M. Eminescu).

Perfect simplu – Exemple:

– Unde ai fost? întrebă el.

– M-am plimbat în parc, răspunse ea.

– Așteptai autobuzul zgribulit de frig.

PERFECT SIMPLU

Cãutai

Cãutaşi

Cãutã

Cãutarãm

Cãutarãţi

Cãutarã

PERFECT SIMPLU Conjugarea a II-a  a putea

Putui

Putuşi

Putu

Puturãm

Puturãţi

Puturã

Conjugarea a III-a a face PERFECT SIMPLU

Fãcui

Fãcuşi

Fãcu

Fãcurãm

Fãcurãţi

Fãcurã

Conjugarea a IV-a a privi PERFECT SIMPLU

Privii

Privişi

Privi

Privirãm

Privirãţi

Privirã

Perfectul compus exprimă o acţiune realizată în trecut: ”Bătrânul

 întors, s-a uitat lung la femeie…”(I. Druţă).

Perfectul compus este o formă verbală analitică. Structura perfectului compus este alcătuită dintr-un sufix mobil(liber) variabil în raport cu persoana(am, ai, a, am, aţi, au) şi o secvenţă omonim cu participiul şi invariabilă în raport cu persoana şi numărul (jucat, lucrat, apărut, rupt, citit, hotărât, mers):

Perfectul compus poate indica şi acţiuni iterative. În acest caz, el este însoţit adesea de unele determinări, care subliniază repetarea:

„Pe lângă plopii fără soţ Adesea am trecut.”

(M. Eminescu )

Uneori cuvintele tradiţionale de la începutul poveştilor şi legendelor populare conţin perfectul compus: A fost odată când a fost.

Folosirea perfectului compus pentru prezent face vorbirea mai expresivă, prezentând acţiunea săvârşită chiar în momentul când începe realizarea ei. Uneori perfectul compus apare şi cu valoare de viitor. „Şi nu cumva să faci altfel, că te-ai dus de pe faţa pământului.”(I. Creangă).

1.       am lucrat

2.       ai lucrat

3.       a lucrat

4.       am lucrat

5.       aţi lucrat

6.       au lucrat

c)     Mai- mult- ca- perfectul exprimă o acţiune trecută încheiată înaintea altei acţiuni tot trecute, adică o acţiune anterioară terminată: „Şi când a ajuns Stan acasă, Chirică treierase, vânturase, măcinase.”(I.Creangă)

Forma de mai-mult-ca-perfect este sintetică având structura R(radical)+S(element sufixal)+D(element desinenţial). Sufixele sunt invariabile şi sunt alcătuite din două unităţi:

/â+se/, /u+se/, /se+se/, /a+se/: cobor-â-se, biru-i-se, apăr-u-se, încep-u-se, zi-se-se, lucr-a-se.

În ce priveşte desinenţele, acestea sunt identice cu cele de la perfectul simplu, cu excepţia desinenţei de persoana I.

Deci mai- mult- ca -perfectul se formează din participiul verbului de conjugat fără sufixul -t şi se adaugă terminaţiile personale speciale: -sem, – sei,- se, sem, -seţi,-se.

Participiile terminate în -s păstrează această consoană plus vocala -e + terminaţiile speciale. Uneori, paralel cu formele menţionate, mai mult ca perfectul primeşte la numărul plural terminaţiile: -serăm, -serăţi, -seră (hotărâserăm).

Sensul de bază al mai – mult – ca – perfectului este de a exprima anterioritatea faţă de o altă acţiune: „Am citit şi am recitit ce scrisese ea. ”(M.Eminescu).

Mai- mult- ca- perfectul este înlocuit uneori prin forme perifrastice. E vorba de construcţiile alcătuite din prezentul ori perfectul verbelor auxiliare a fi şi a avea şi participiul verbului de conjugat: „Şi cum ajunge la fântână scoate mai întâi furca, de unde o avea strânsă (= strânsese)”.

a trece

Eu trecusem

Tu trecuseşi

El trecuse

Noi trecuserăm

Voi trecuserăţi

Ei trecuseră

Eu scrisesem

Tu scrisesei

El scrisese

Noi scriseserăm

Voi scriseserăţi

Ei scriseseră

Mai mult ca perfect – Exemple:

– Spre seară terminasem de scris.

– Terminasem de scris când ai venit tu.

Lecția practică N14 Categoriile morfologice ale verbului, definirea categoriei gramaticale a diatezei

Categoria gramaticală a timpului

 Modurile personale ale verbului

Diateza, modul şi timpul sunt categorii gramaticale specifice; persoana şi numărul – nespecifice (la participiul diatezei pasive se adaugă şi categoria genului)

Diateza este categoria gramaticală flexionară cea mai viu discutată. Etimologic vorbind, cuvântul diateză ( fr. diathese – gr. diathesis) înseamnă „ aşezare, situare, orientare ”.

Diateza este o categorie gramaticală a verbului strâns legată de tranzitivitate, care exprimă raportul dintre subiect, verb şi obiect: acest raport îmbracă trei forme, trei diateze: activă, pasivă şi reflexivă, fiecare dintre ele fiind caracterizată prin mărci formale specifice: auxiliarul a fi + participiul verbului de conjugat (Ea este invitată) la diateza pasivă, formele neaccentuate de acuzativ şi de dativ ale pronumelui reflexiv (El se odihneşte) pentru diateza reflexivă; când aceste mărci lipsesc (Maria scrie) verbul este la diateza activă.

Limba română dispune de trei diateze: activă, pasivă şi reflexivă, diferite între ele din punct de vedere semantic şi formal.

Diateza activă este diateza caracterizată din punctul de vedere al conţinutului prin faptul că subiectul (agentul) realizează sau enunţă procesul suferit de obiect, pacient: El merge pe stradă. Eu scriu un bilet. Direcţia gândirii vorbitorului, direcţia procesului la această diateză este îndreptată dinspre agent către pacient: S→ O – El îl ascultă. Ea aleargă pe câmp.

Diateza activă predomină în raport cu celelalte diateze: ea include atât verbe tranzitive, cât şi verbe intranzitive, atât verbe personale, cât şi verbe impersonale. Diatezei active îi aparţin şi verbe care nu au în mod obişnui subiect, ca ninge, plouă, viscoleşte etc., fiindcă acţiunea înfăţişată de ele se poate gândi şi ca fiind efectuată de un lucru ori o fiinţă, de ex.: Anii ninseseră peste el.

Diateza pasivă arată că subiectul gramatical suferă procesul realizat de obiect şi se realizează prin două tipuri de structuri sintagmatice.

(a)  este diateza caracterizată din punctul de vedere al conţinutului prin faptul cu auxiliarul a fi ca morfem specific;

(b)    cu pronumele-morfem se.

Marca diatezei reflexive este pronumele reflexiv: Profesorul se mândreşte cu elevii capabili de performanţe. El îşi aminteşte uneori de mine. Exemple de verbe reflexive: a se mândri, a se gândi, a se dumiri, a se mira, a se ruşina ş. a.

Categoria gramaticală a timpului.

Timpul este categoria gramaticală care indică fixarea desfăşurării unui proces(acţiune, eveniment, stare) în raport cu actul enunţării şi se manifestă prin existenţa unor anumite ansambluri(seturi) de forme verbale. Cu alte cuvinte, timpul gramatical dă seamă de corelaţiile sistematice între formele verbale prin care se redau procesele comunicate şi situaţia de comunicare.

Categoria gramaticală a timpului reflectă reprezentarea mentală unidimensională lineară a “temporalităţii”. În percepţia comună, în raport cu situaţia de comunicare se configurează o axă de orientare în care punctul  de  reper(de perspectivă) este momentul enunţării (ME=t0).

În funcţie de intervalul în care se desfăşoară comunicarea, câmpul semantic al temporalităţii este segmentat în trei zone: prezent(“acum”), trecut(“până acum”), şi viitor(“de acum încolo”).

Tipologia timpurilor verbale. Situarea proceselor pe axa temporală se exprimă în limba română prin ansambluri de forme verbale organizate în una sau mai multe serii. Pentru procese desfăşurate concomitent cu actul enunţării – aşadar cu timpul dereferinţă prezent – româna are o serie de forme (de prezent) pentru indicativ (învăţ, înveţi etc). Procese cu timpul de refrinţă trecut, adică cele fixate înainte de momentul enunţării sunt  redate  prin ansmbluri de forme(de trecut sau de perfect) pentru indicativ: perfectul compus, perfectul simplu, mai-mult-ca- perfectul şi  imperfectul. Acţiunile, evenimentele sau stările desfăşurate după momentul enunţării – cu timpul de referinţă viitor – sunt redate prin două seturi de forme de indicativ. Primul set alcătuieşte paradigma viitorului propriu- zis (viitorului I). Acest timp verbal prezintă mai multe serii de forme: voi învăţa, vei învăţa etc.; am să învăţ, ai să înveţi etc.: oi învăţa, îi învăţa  etc: o să învăţ, o să înveţi etc. Al doilea set circumscrie viitorul anterior/ viitorul II şi este reprezentat printr-o singură serie: voi fi învăţat, vei fi învăţa.

Lecția practică N15 Clase morfologice de verbe

a) Verbe regulate şi verbe neregulate.

Verbe auxiliare

Verbele regulate păstrează, în linii generale, neschimbată rădăcina în toată paradigma flexiunii. Majoritatea verbelor din limba română sunt verbe regulate: a ara (ar-), a lucra(lucr-), a privi (priv-)etc.

Verbe neregulate. Rădăcina verbelor neregulate prezintă varietăţi fundamentale în structura formală a diferitelor teme verbale păstrând nealterată structura semantică(lexico-semantică) a formelor verbale încheiate.

În funcţie de tipul şi de gradul de neregularitate a rădăcinii, se disting: a) verbe cu neregularitate absolută. În limba română sunt două verbe cu neregularitate absolută a fi şi a lua: a fi, sunt, eşti, erau; a lua, iau, luam. În construirea temelor specifice unor sensuri gramaticale, aceste verbe prezintă rădăcini care se înlocuiesc una pe alta. La imperfect, de ex., rădăcina verbului a fi este er-, la prezent are două rădăcini: suntem şi este. Verbul a lua, mai puţin neregulat, prezintă două rădăcini diferite: ia- (ie-) – pentru tema de singular a prezentului şi alta, pentru toate celelalte teme verbale: lu-a, lu-ând;

Verbe auxiliare (ajutătoare)

Un alt criteriu de clasificare a verbelor în plan morfologic se referă la verbele auxiliare, adică la acele verbe care ajută în formarea timpurilor şi modurilor compuse (a fi, a avea, a vrea), complet desemantizate şi care nici nu interesează sintaxa, căci deja din morfologie sunt indisociabile din formele analitice sau compuse (de mod, de timp, şi de diateză pasivă) pe care le construiesc şi le deosebesc unele de altele: am văzut, ai citit. Cu ajutorul auxiliarului a avea se formează în cadrul indicativului perfectul compus(am scris, ai scris) şi forma II a viitorului I (am să învăţ, aveţi să învăţaţi), iar la condiţional-optativ ambele forme de timp(ai învăţa, ar fi învăţat). Auxiliarul a fi ajută la formarea viitorului anterior(vom fi învăţat), conjunctivului trecut (să fi învăţat), condiţionalului trecut(ar fi învăţat), modului prezumtiv(vor fi învăţând, vor fi învăţat, infinitivului trecut (a fi învăţat), precum şi la formarea diatezei pasive (este învăţată, au fost învăţaţi).

Auxiliarul a vrea este element constitutiv al viitorului I (vei învăţa, vor învăţa) şi al modului potenţial(vei fi învăţând, vor fi învăţat)

Verbul a fi auxiliar:

la diateza pasivă: Emil este chemat de profesor; la viitorul anterior: Eu voi fi venit când vei pleca;

la conjunctivul perfect: Eu să fi dat cartea prietenului meu;

 la condiţionalul optativ trecut: Eu aş fi rămas atunci la tine;

la prezumtivul perfect: Maria va fi venit când tu plecaseşi.

 Verbul a avea auxiliar

în componenţa:

perfectului compus: Eu am citit

viitorului: Eu am să citesc

condiţionalului-optativ: Eu aş citi.

 Verbul a vrea auxiliar

în componenţa:

viitorului: Eu voi citi

prezumtivului: Noi vom fi făcut.

Lecția practică N16 Pronumele reflexive

Pronumele reflexiv ține locul unui substantiv (obiect) asupra căruia se manifestă în mod direct sau indirect acțiunea verbului și are forme doar pentru cazurile dativ și acuzativ. Atunci când acțiunea se reflectă în mod direct, pronumele este în cazul acuzativ, iar atunci când se reflectă indirect stă în cazul dativ.

El se uită la profesor și se chinuie să-și amintească poezia.

Așază-te în bancă și deschide-ți cartea.

Pronumele reflexiv are forme proprii doar pentru persoana a III-a (se, s-;  își și-; sine; sie, sieși), pentru celelalte persoane sunt folosite formele neaccentuate de acuzativ și dativ ale pronumelui personal.

Formele pronumelui reflexiv au aceeași persoană și același număr ca și subiectul verbului determinat, deoarece pronumele este identic cu subiectul. Din această particularitate se poate desprinde o regulă generală de a identifica un pronume reflexiv (persoanele I și a II-a) și de a nu-l confunda cu pronumele personal (persoanele I și a II-a): pronumele reflexiv are aceeași persoană și același număr cu verbul pe care îl însoțește.

Eu m–amuz de situația creată.

(eu – pron. personal, persoana I singular, mă – pron. reflexiv, persoana I singular, amuz – verb, persoana I singular)

Filmul m–amuză nespus de mult.

(el – pron. personal, persoana a III-a singular, mă – pron. personal, persoana I singular, amuză – verb, persoana a III-a singular)

Uneori, în locul pronumelor pe sine, sie, sieși se folosesc formele accentuate ale pronumelui personal (pe el, pe ea, pe ei, pe ele; lui/ei, lor).

Se apără pe sine. (Se apără pe el. / Se apără pe ei (ele).)

Își pregătește sieși. (Își pregătește lui (ei).  / Își pregătesc lor.)

Funcțiile sintactice ale pronumelui reflexiv

Funcțiile sintactice ale pronumelui reflexiv la cazul acuzativ

complement direct

Eu mă apăr de soare. (pe cine apăr? (pe mine) mă)

Eu mă apăr pe mine de soare. (pe cine apăr? pe mine mă)

El se apară pe sine. (pe cine se apară? pe sine se)

! El se apară pe el. (pe cine se apară? pe el – forma accentuată a pronumelui personal)

complement indirect

El povestește despre sine. (despre cine povestește? despre sine)

nume predicativ

Totul este pentru sine. (pentru cine este? pentru sine)

atribut pronominal prepozițional

Încrederea în sine este bună. (care încredere? în sine)

complement circumstanțial de loc

Profesoara l-a așezat lângă sine. (unde a așezat? lângă sine)

complement circumstanțial de mod

Și-a spus în sine. (cum a spus? în sine)

complement circumstanțial instrumental

A reușit prin sine. (prin cine a reușit? prin sine)

complement circumstanțial de relație

Cât despre tine, mai vorbim. (în ce privință vorbim? despre tine)

Funcțiile sintactice ale pronumelui reflexiv la cazul dativ

atribut pronominal

Mircea și-a depus banii la bancă. (și arată că Mircea este posesorul banilor săi > banii săi)

complement indirect

Își făcea loc cu coatele. (cui? (lui) își)

Pronumele reflexiv forma neaccentuată și funcția sintactică

Pronumele reflexiv forma neaccentuată își păstrează sau nu funcția sintactică în funcție de verbele pe care le însoțește. Pronumele reflexiv are funcție sintactică atunci când verbele au valorile:

reflexiv obiective: se identifică obiectul cu subiectul (își spune ‒ sieși, lui, ei; se spală ‒ pe sine, pe el, pe ea)

reflexiv reciproc: acțiunea este reciprocă (își vorbesc ‒ unul altuia; se înțeleg ‒ unul cu altul)

reflexiv participativ: subiectul are interese în acțiune (își cumpără ‒ ceva pentru sine)

reflexiv posesiv: exprimă posesia asupra unui obiect (își ia geanta ‒ geanta sa, geanta lui, geanta ei)

Pronumele reflexiv nu are funcție sintactică atunci când verbele au valorile:

reflexiv impersonal: acțiune impersonală (se întâmplă, se spune, se cuvine, se cade)

reflexiv eventiv: exprima o transformare (se îngrașă, se înroșește, se îmbogățește)

reflexiv pasiv: se înlocuiește cu diateza pasivă (se construiesc ‒ sunt construite)

reflexiv dinamic: exprimă o participare intensă în acțiune (își amintește, se gândește, se miră)

În aceste situații, formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv intră în alcătuirea diatezei reflexive a verbelor.

CAZ  PERSOANĂ         FORMĂ      SINGULAR          PLURAL

acuzativ      I        neaccentuată       mă, m-. -m-         ne

                      a II- a neaccentuată    te                             vă

                      a III-a        neaccentuată       se, s-             se, s-

                                        accentuată       (pe) sine          (pe) sine

dativ     I                     neaccentuată    îmi, mi                ne

              a II-a       neaccentuată          îți, ți                   vă, v-

           a III-a                  neaccentuată          își, și-                       își, și-

                                  accentuată            sie, sieși            sie, sieși

Lecția practică N17 Clasele morfologice de verbe,Verbe pronominale (reflexive); verbe nepronominale sau nereflexive

Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă în general acțiuni ale persoanelor/obiectelor (Mihai mănâncă. Ioana citește.)

Unele verbe sunt totdeauna reflexive: a se căi, a se aciua, a se bizui, a se ivi, a se întâmpla, a-şi asuma, a se cicatriza, a se coagula, a se descuraja, a se repercuta a se răsfrânge( a avea urmări), iar altele întotdeauna nereflexive: a durea, a exista, a fi, a ploua, a trebui, a exista – (deci nu e corect nu se există ), a merita – (deci nu e corect nu se merită ), a paraliza, a se petrece ( a se distra), a râde, a uita ( am uitat)

Numeroase verbe sunt atât pronominale, cât şi nepronominale cu deosebiri de sens: A afla – a se afla/A duce – a se duce/ A îndura – a se îndura/ A uita – a se uita

Verbele reflexive pot avea diferite valori:

Reflexiv – obiective – subiectul gramatical îndeplineşte acţiunea şi tot el este obiectul asupra căruia se răsfrânge ea, direct sau indirect: El se îmbracă. Îmi amintesc (pronumele în Ac. şi D.)

Reflexiv – reciproce– acţiunea este îndeplinită de două sau mai multe subiecte şi asupra fiecăruia se răsfrânge acţiunea celuilalt: Ne certăm des. Îşi dau palme.

Reflexiv-dinamice – pronumele marchează participarea intensă, interesată a subiectului: El se rugă de iertare. Îşi închipuie că ne-a convins.

Reflexiv-impersonale – fără sens pasiv, deci de la verbe intranzitive sau de la tranzitive folosite absolut; valoare limitată la pers a III-a, singular: Se doarme bine în hamac. La ei se mănâncă mult.

Reflexiv-eventive – exprimă transpunerea în altă stare, devenire : El s-a îmbolnăvit.

Din punct de vedere morfologic, verbele se mai împart în1)verbe unipersonale şi pluripersonale (tripersonale), 2) verbe integrale şi verbe defective,3 )verbe regulate şi verbe neregulate; 4) verbe de conjugarea I, a II-a, a II-a, a IV –a; 5) verbe simple şi compuse

După numărul persoanelor la care se conjugă şi la care se face referire – verbe unipersonale şi pluripersonale. Sunt unipersonale verbele care se conjugă şi fac referire numai la persoana a III-a (singular sau plural), reprezentantă a unui subiect exprimat numai prin substantive din categoria animatelor non-persoană sau inanimatelor.

Astfel, există verbe unipersonale active care exprimă procese atribuite soarelui, vieţuitoarelor şi plantelor: apune, răsare, behăie, cotcodăceşte; gâgâie, grohăie, guiţă; se gudură, latră, măcăie, miaună, mugeşte, nechează, ouă, rage, urlă; germinează, îmboboceşte, încolţeşte, înfrunzeşte, înfloreşte, înmugureşte…

Verbe impersonale active sau reflexive care exprimă anumite procese atribuite obiectelor: se alterează, se cocleşte, derapează, se mucezeşte, se rugineşte, se sclerozează. Verbe unipersonale cu conţinut negativ care exprimă procese atribuite oamenilor: clefăie, duhneşte, miroase, morfoleşte.

Sunt defective acele verbe care au paradigmă incompletă în flexiune, adică acele care nu au toate formele flexionare. Deci sunt verbe care nu pot fi folosite la modul imperativ: a plăcea, a putea, a vrea etc.

Conjugările verbului

În gramatica tradiţională este consacrată gruparea verbelor în patru mari clase flexionare numite conjugări, care se face după sufixul infinitivului prezent(scurt).

Astfel, verbe de conjugarea I sunt acele care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -a (indiferent de consoana care-l precede) – a lucra, a învăţa. Tot la conjugarea I intră verbele de următoarele tipuri: a mângâia, a tăia, a iniţia (hiat), a împerechea, a priveghea etc.

Sunt de conjugarea a II-a verbele care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat – ea: a avea, a bea, a cădea, a plăcea, a putea, a tăcea.

Sunt de conjugarea a III-a verbele care formează infinitivul scurt cu sufixul neaccentuat -e: a arde, a bate, a merge, a pune, a trece.

Sunt de conjugarea a IV-a verbele care formează infinitivul scurt cu sufixele accentuate -i şi -î. Aceste verbe se împart în două grupe:

– în care intră verbele lipsite de sufix şi desinenţă la persoana I singular a indicativului prezent: aud, dorm, fug, vin, cobor, dobor.

– în care intră verbele cu sufixele gramaticale variabile -esc, – ăsc şi fără desinenţă la persoana I singular a indicativului prezent: citesc, iubesc, sosesc, vorbesc, urăsc.

Lecția practică N18 CATEGORIILE MORFOLOGICE ALE VERBULUI, Definirea categoriei gramaticale a diatezei, Categoria gramaticală a timpului

Categoriile gramaticale specifice verbului sunt: diateza, modul și timpul.

Etimologic vorbind, cuvântul diateză ( fr. diathese – gr. diathesis) înseamnă „ aşezare, situare, orientare ”. Diateza este o categorie gramaticală a verbului strâns legată de tranzitivitate, care exprimă raportul dintre subiect, verb şi obiect: acest raport îmbracă trei forme, trei diateze: activă, pasivă şi reflexivă, fiecare dintre ele fiind caracterizată prin mărci formale specifice: auxiliarul a fi + participiul verbului de conjugat (Ea este invitată) la diateza pasivă, formele neaccentuate de acuzativ şi de dativ ale pronumelui reflexiv (El se odihneşte) pentru diateza reflexivă; când aceste mărci lipsesc (Maria scrie) verbul este la diateza activă.

Limba română dispune de trei diateze: activă, pasivă şi reflexivă, diferite între ele din punct de vedere semantic şi formal.

Diateza activă este diateza caracterizată din punctul de vedere al conţinutului prin faptul că subiectul (agentul) realizează sau enunţă procesul suferit de obiect, pacient: El merge pe stradă. Eu scriu un bilet. Direcţia gândirii vorbitorului, direcţia procesului la această diateză este îndreptată dinspre agent către pacient: S→ O – El îl ascultă. Ea aleargă pe câmp.

Diateza activă predomină în raport cu celelalte diateze: ea include atât verbe tranzitive, cât şi verbe intranzitive, atât verbe personale, cât şi verbe impersonale. Diatezei active îi aparţin şi verbe care nu au în mod obişnui subiect, ca ninge, plouă, viscoleşte etc., fiindcă acţiunea înfăţişată de ele se poate gândi şi ca fiind efectuată de un lucru ori o fiinţă, de ex.: Anii ninseseră peste el.

Diateza pasivă arată că subiectul gramatical suferă procesul realizat de obiect şi se realizează prin două tipuri de structuri sintagmatice.

(a)  este diateza caracterizată din punctul de vedere al conţinutului prin faptul cu auxiliarul a fi ca morfem specific;

(b)    cu pronumele-morfem se.

La diateza reflexivă este necesară sesizarea caracterului reflexiv al verbului. Marca diatezei reflexive este pronumele reflexiv: Profesorul se mândreşte cu elevii capabili de performanţe. El îşi aminteşte uneori de mine. Exemple de verbe reflexive: a se mândri, a se gândi, a se dumiri, a se mira, a se ruşina ş. a.

Trebuie disociate verbele reflexive de verbele active prono- minale: a se pregăti, a se auzi, a se întreba, a se spăla etc.

Verbele active pronominale sunt numai în aparenţă reflexive. Pronumele reflexiv din structură are funcţia sintactică de complement, nu este marca diatezei: El se miră de cele întâmplate (se – marca reflexivului); El se spală (se – nu este marca reflexivului, deoarece pronumele se poate fi înlocuit printr-un pronume personal sau printr-un substantiv în acelaşi caz, el are funcţie de complement direct, fiind deci o parte de propoziţie distinctă: Copilul se spală, Mama îl spală).

Categoria gramaticală a timpului.

 Timpul este categoria gramaticală care indică fixarea desfăşurării unui proces(acţiune, eveniment, stare) în raport cu actul enunţării şi se manifestă prin existenţa unor anumite ansambluri(seturi) de forme verbale. Cu alte cuvinte, timpul gramatical dă seamă de corelaţiile sistematice între formele verbale prin care se redau procesele comunicate şi situaţia de comunicare.

Punct de reper, timp de referinţă, raporturi temporale. Categoria gramaticală a timpului reflectă reprezentarea mentală unidimensională lineară a “temporalităţii”. În percepţia comună, în raport cu situaţia de comunicare se configurează o axă de orientare în care punctul  de  reper(de perspectivă) este momentul enunţării (ME=t0).

În funcţie de intervalul în care se desfăşoară comunicarea, câmpul semantic al temporalităţii este segmentat în trei zone: prezent(“acum”), trecut(“până acum”), şi viitor(“de acum încolo”).

Tipologia timpurilor verbale. Situarea proceselor pe axa temporală se exprimă în limba română prin ansambluri de forme verbale organizate în una sau mai multe serii.

Pentru procese desfăşurate concomitent cu actul enunţării – aşadar cu timpul dereferinţă prezent – româna are o serie de forme (de prezent) pentru indicativ (învăţ, înveţi etc). Procese cu timpul de refrinţă trecut, adică cele fixate înainte de momentul enunţării sunt  redate  prin ansmbluri de forme(de trecut sau de perfect) pentru indicativ: perfectul compus, perfectul simplu, mai-mult-ca- perfectul şi  imperfectul. Acţiunile, evenimentele sau stările desfăşurate după momentul enunţării – cu timpul de referinţă viitor – sunt redate prin două seturi de forme de indicativ. Primul set alcătuieşte paradigma viitorului propriu- zis (viitorului I). Acest timp verbal prezintă mai multe serii de forme: voi învăţa, vei învăţa etc.; am să învăţ, ai să înveţi etc.: oi învăţa, îi învăţa  etc: o să învăţ, o să înveţi etc. Al doilea set circumscrie viitorul anterior/ viitorul II şi este reprezentat printr-o singură serie: voi fi învăţat, vei fi învăţat.

Lecția practică N19 ADJECTIVUL – parte de vorbire nominală, Principiile de clasificare a adjectivului (după formă, după conţinutul semantic)

ADJECTIVUL – parte de vorbire nominală

Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect, însoțește și determină un substantiv. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat. (om frumos, oameni frumoși; mașină frumoasă, mașini frumoase)

Principiile de clasificare a adjectivului (după formă, după conţinutul semantic)

Studiind această parte de vorbire, veţi fi capabili

Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care exprimă însuşirea (calitatea) unui obiect; însoţeste un substantiv cu care se acordă in gen, număr si caz. Astfel, adjectivele exprimă calităţi, însuşiri, particularităţi şi semne caracteristice ale obiectelor: calităţi în legătură cu mărimea, forma, greutatea unui obiect: mare, gros, subţire, rotund, îngust; culoare – violet, maro, cenuşiu, albastru, negru, roşu-deschis; calităţi fizice ale oamenilor – bătrân, tânăr, slab, sănătos, înalt, zvelt, chel; calităţi ale caracterului şi ale intelectului: curajos, îndrăzneţ, viteaz, mândru, delicat, politicos, generos; însuşiri în legătură cu materia din care e făcut un obiect: osos, fibros, lemnos, metalic, aurifer metalic, lemnos, pietros etc.. Calitatea poate fi indicată şi prin referire la posesor (casă părintească), la origine (poet francez), la agent (activitate scriitoricească), la elementele constitutive ale unei colectivităţi: cercul studenţesc, echipele sportive studenţeşti etc., sau la acţiune: casă părăsită, carte scrisă; floare mirositoare, lecţie inteligibilă etc.

După formă, adjectivele sunt:

a) simple, formate dintr-un singur cuvânt: frumos, înalt, bun; b) compuse: cumsecade, binecrescut, galben- auriu, alb-gălbui, tehnico-ştiinţific, franco-român etc.; c) locuţiuni adjectivale: (om) cu scaun la cap – chibzuit; (om) cu noroc – norocos, (om) cu minte – înţelept; (om) cu  capul  in  nori  –  aiurit,  zăpăcit, neatent; (om) fără teama şi prihană – pur, neprihănit, om cu dare de mână(înstărit), de rând (obişnuit); oameni de soi, de tot soiul(aleşi, feluriţi) etc.

Sub aspect lexico-semantic, se disting următoarele subclase de adjective:

– calitative, care desemnează însuşirile intrinsece ale obiectelor; ele au forme speciale pentru exprimarea gradelor de comparaţie şi servesc drept bază derivativă pentru substantive, verbe şi adverbe. Adjectivele calitative pot fi:

 a) apreciativ-senzoriale: alb, verde, iute, lung, puternic, acru, dulce, sărat (însuşiri care sunt percepute cu ajutorul organelor de simţ);

b) apreciativ-relaţionale: blând, rău, sănătos, mut, tânăr, deştept, ager (însuşiri care nu pot fi percepute cu ajutorul organelor de simţ, ci sunt deduse în urma aprecierii calităţii obiectului de către vorbitor);

relative, care în majoritatea lor sunt derivate de la teme substantivale, verbale sau adverbiale lumesc, diplomatic, pietros, muntos, pământesc, ceresc, primăvăratic, nocturn, renascentist, trecător, rătăcitor, alergător, abătut, lăudat, prins, arestat;

– adjective care sunt la origine pronume: posesive(cartea mea, părinţii tăi, şcoala noastră), demonstrative (caietul acesta, băiatul celălalt, sportivii aceştia); de întărire (însumi, însuţi, însuţi, însele) etc.

adjective numerale: trei caiete, a patra zi, amândoi băieţii;

adjective participiale: poteci bătătorite, carte dorită;

adjective gerunziale: ordine crescândă, fată suferindă;

adjective adverbiale: asemenea fapte, aşa gândur

Locuţiuni adjectivale. Grupul din două sau mai multe cuvinte care prezintă o unitate de sens şi are valoare de adjectiv se numeşte locuţiune adjectivală. Ca şi adjectivele, locuţiunile adjectivale califică obiectele. Gradul de contopire formală a elementelor unei locuţiuni adjectivale diferă în general după vechimea şi frecvenţa locuţiunii respective. Unele locuţiuni pe cale de formare nu s-au sudat încă şi nu se ştie dacă se vor suda vreo dată; de exemplu: scriitor de geniu (= genial). În multe locuţiuni adjectivale vechi elementele constitutive s-au sudat complet, ajungând să formeze un singur cuvânt, un adjectiv compus: cuminte, deplin etc. vorbitorii nu mai ştiu că au de-a face cu un compus, de aceea uneori ele au caracteristicile morfologice ale cuvintelor simple. De exemplu cuminte – cuminţi, deplin – deplină. De asemenea ele pot forma derivate: cuminţenie, deplinătate.

În afară de structura cea mai des întâlnită (prepoziţie + substantiv), locuţiunile adjectivale mai pot avea şi alte structuri:

–    prepoziţie(sau adverb comparativ) + pronume demonstrativ: ca acela sau ca aceea(puternic, extraordinar, însemnat); de aceea(de un anumit fel, de o anumită calitate);

–   prepoziţie +adjectiv + substantiv: în prima audiţie(care se execută pentru prima oară);

–    adverb+ substantiv (adjectiv): sus-pus (care este într-o poziţie socială înaltă);

–   substantiv +prepoziţie+ substantiv, legate de substantivul postpus prin prepoziţie: fel de fel(variat, felurit), vorbe fel de fel, fel de fel de vorbe;

–      prepoziţie +substantiv +prepoziţie+ substantiv: din tată în fiu(transmis de-a lungul generaţiilor, prin descendenţă directă); cu scaun la cap(chibzuit, înţelept).

Lecția practică N20- Adjectivul . Gradele de comparație

Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect, însoțește și determină un substantiv. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat. (om frumos, oameni frumoși; mașină frumoasă, mașini frumoase)

Gradele de comparaţie exprimă gradul/măsura în care o însuşire caracterizează un obiect în raport cu aceeaşi însuşire a aceluiaşi obiect sau a altui obiect. Gradele de comparaţie sunt:

1.   Pozitivul – enunţă calitatea sau însuşirea fără a o compara: copil

bun, elev silitor, fată frumoasă.

2.     Comparativul: de superioritate – mai bun, mai silitor, mai frumoasă; de egalitate – la fel de bun (tot aşa de), tot atât de silitor, la fel de frumoasă; de inferioritate – mai puţin bun, mai puţin silitor, mai puţin frumoasă

 Al doilea termen de comparaţie se introduce prin adverbele de comparaţie: ca, decât, întocmai ca, aşa ca, la fel de, tot aşa de: El este mai puţin bun ca (decât) acesta. Tu eşti la fel de inteligent ca mama ta. Tu eşti mai silitor decât sora ta.

3.   Superlativul este de doua feluri: relativ si absolut.

a – superlativul relativ arata ca însuşirea unui obiect (fiinţă) se află la gradul cel mai înalt sau cel mai scăzut comparată cu aceeaşi însuşire sau cu o alta.

a – superlativul relativ arata ca însuşirea unui obiect (fiinţă) se află la gradul cel mai înalt sau cel mai scăzut comparată cu aceeaşi însuşire sau cu o alta.

Superlativul relativ se realizează din forma comparativului de superioritate sau inferioritate precedat de articolul demonstrativ: cel, cea, cei, cele: El este cel mai bun dintre elevi (din clasa).

Al doilea termen al comparaţiei se introduce prin prepoziţiile: dintre, între: Este omul cel mai bun între oameni. Este elevul cel mai silitor dintre toţi.

Al doilea termen al comparaţiei poate lipsi. Exemplu: Tu eşti cea mai frumoasa.

b – superlativul absolut arată că însuşirea este în cel mai înalt grad fără a fi comparată cu o altă însuşire. Se construieşte cu ajutorul adverbului “foarte”, mai rar cu adverbul “tare”. Exemple: a este foarte frumoasă. Tu eşti tare harnic.

Pe lângă aceste adverbe, există o serie de locuţiuni adverbiale care pot reda superlativul absolut: cu totul si cu totul, nespus de, uluitor de, nemaipomenit de, extraordinar de, din cale-afară de etc.

Lecția practică N21- Adverbul. Definiția și clasificarea adverbului

Adverbul este partea de vorbire care exprimă circumstanţele în care au loc procesele; el este caracterizat prin neflexibilitate, prin autonomie semantică şi sintactică.

Eterogenitatea este o chestiune în care opiniile sunt împărţite: adverbul este o parte de vorbire neflexibilă, invariabilă ; comparaţia – singura categorie gramaticală în raport cu care variază şi cu care este legată de părţile de vorbire flexibile.

Ca şi adjectivele, adverbele pot avea formă de comparativ (mai departe, mai bine) sau de superlativ (foarte departe, cel mai bine).

Adverbul se clasifică după următoarele criterii:

Etimologic:

a) adverbele moştenite din limba latină sau preluate din diverse limbi (slavă, bulgară, turcă, maghiară) în diferite perioade; moştenite din limba latină: abia, afară, aici, apoi, aproape, asemenea, aşa, atare, atât, atunci, azi, bine, chiar etc.;

b) împrumutate din diverse limbi: aidoma, prea, razna(din vechea slavă); ba, da, lesne(de la slavii sudici); taman, tiptil(din turcă); agale, măcar (din neogreacă).

c)    adverbe formate pe terenul limbii române:

– prin derivare:  câineşte, orbeşte,  chiorâş, pitiş,  târâş ,

voiniceşte, cruciş etc.

–  prin compunere: odată, deoparte, acasă, degrabă, altcum, deocamdată, bineînţeles, fiecum, oarecum, astă-vară, astfel, uneori etc.

–  prin conversiune: dimineaţa, primăvara, lunea, frumos, greu, urât, adânc, ager, criţă, seară etc.

După structură şi formă adverbele se caracterizează prin:

–  adverbe simple care au aspectul unui singur cuvânt: aici, azi, ieri, bine, foarte, agale, razna, dimineaţa, abia, afară, aidoma, aiurea, apoi, aproape, barem, bine, cam, doar, mereu, mâine, tocmai, aici, atunci, când, acolo, uneori, etc.; în această categorie pot fi introduse şi adverbele derivate: cu sufixele –iş, -îş, -eşte (cruciş, bărbăteşte, sufleteşte). Adverbele derivate cu sufixul – mente sunt foarte puţine şi, de obicei, reprezintă împrumuturi din alte limbi: legalmente, totalmente, realmente. Adverbele derivate cu –eşte de la o rădăcină care desemnează numele unui popor : româneşte, franţuzeşte, ruseşte au sensul “în limba română, franceză, rusă”; –  adverbe compuse, care au aspectul unui grup de termeni, care sunt alcătuite din două sau mai multe cuvinte: odată, pesemne, împreună, odinioară, altundeva, deocamdată, cândva, oarecum, de-abia, de asemenea, nicidecum, oricând etc.

Lecția practică N22 Adverbul se clasifică după următoarele criterii

Adverbul se clasifică după următoarele criterii:

După sens (criteriul semantic) – de mod, de loc, de timp, de scop, concesive:

– de mod: abia, aievea, aşa, bine, încet, repede, prieteneşte, pitiş, târâş etc.

de loc: aici, acolo, aproape, departe,jos, sus…

de mod: adică, anume, bunăoară, încaltea, măcar, oare, pesemne, parcă, poate, probabil, chiar, încă, mai, mereu, necontenit etc.

–  de timp: azi, mâine, acum, curând, cândva, câteodată, etc.

–  de scop: anume, dinadins, într-adins etc.

concesive: tot, totuşi, anume(nu trebuie confundat cu omonimul său de mod)

Adjective folosite adverbial; substantive folosite adverbial. Foarte multe adjective (primare sau participiale) sunt folosite ca adverbe, fără a-şi modifica forma. Diferenţa dintre adjectiv şi adverb se face, în acest caz, prin cuvântul determinat: adjectivul este atribut al unui substantiv, în timp ce adverbul determină un verb, adverb sau un adjectiv: Acesta este un tren rapid / Trenul înaintează rapid. Aici este un lac adânc / M-a privit adânc în ochi. Un articol recent / Apartament cumpărat recent

Substantive folosite adverbial. Substantive care denumesc anotimpurile, zilele şi unele părţi ale zilei sunt folosite regulat ca adverbe, păstrându-şi forma şi sensul. In acest caz, ele au o formă invariabilă, articulată de singular sau de plural: Lunea magazinul este închis (= în fiecare zi de luni). Vara mergeam la mare (= în fiecare vară). Dimineaţa e mai frig decât seara (= în timpul dimineţii).

Când se combină cu alte cuvinte formând un grup cu valoare de adverb, numele de anotimpuri sau de părţi ale zilei apar uneori fără articol: mâine dimineaţă, mâine seară, astă-noapte. În limbajul familiar există câteva substantive care au valoare adverbială numai în raport cu alte cuvinte, arătând modul acţiunii: Supărat foc (= foarte supărat), Singur cuc (= foarte singur, ca un cuc).

Raportul adverb / prepoziţie. Există adverbe care se utilizează ca prepoziţii, diferenţa de formă constând în «articularea» adverbului folosit ca prepoziţie: El mergea înainte / El mergea înaintea coloanei. S-a aşezat în mijloc / S-a aşezat în mijlocul camerei. Locul lui era în faţă / Locul lui era în faţa clasei.

Locuţiuni / expresii adverbiale. Există grupuri de cuvinte alcătuite din părţi de vorbire foarte diferite, care au sens unitar şi care se comportă ca un adverb. Acestea sunt locuţiuni adverbiale: fără îndoială, de aceea, de asemenea, de-a binelea, de jur împrejur, de voie de nevoie, din când în când, pe nepregătite. Cât de cât. Este o construcţie adverbială cu sensul „măcar puţin”, „măcar într-o anumită măsură”: Se descurcă foarte greu; ajută-l cât de cât. Când vine, trebuie să găsească încăperea cât de cât curată. Atât…cât. În corelaţie cu atât, sensul său cantitativ este mai puternic. Cele două elemente pot sta alături sau la distanţă, fără ca sensul să se schimbe: Atât cât pot, te ajut. Cât am vrut, atât am dat. Cât…tot. În corelaţie cu adverbul tot, intră în construcţii care arată că acţiunea are loc, deşi există o piedică: Cât aş vrea să stau lângă tine, tot nu pot; trebuie să mă duc să lucrez (= deşi aş vrea). Atât…cât şi. Această construcţie coordonează două elemente aflate pe acelaşi plan sintactic şi este echivalentă cu şi…şi: Atât iarna, cât şi vara, casa rămânea nelocuită.

Gradele de comparaţie ale adverbului

Deşi este neflexibil, adverbul este legat de părţile flexibile ale vorbirii prin faptul că poate avea grade de comparaţie, întocmai ca şi adjectivul.

Se pot compara mai ales adverbele de mod identice ca formă cu adjectivele sau simţite în legătură cu acestea (de ex., mai bine simţit în legătură cu bun). Există însă şi unele adverbe de loc sau timp care exprimă caracteristici relative şi suportă comparaţia (mai aproape, foarte târziu).

Adverbele şi locuţiunile adverbiale de mod, fiind asemănătoare cu adjectivul, se modifică după gradele de comparaţie şi de intensitate ca şi acestea şi cu aceleaşi morfeme:

Pozitiv: bine

Comparativ:

de superioritate mai bine

de egalitate la fel de bine, tot aşa de bine

de inferioritate mai puţin bine

Superlativ:

relativ cel mai bine

absolut foarte bine

Funcţiile sintactice ale adverbului. Adverbul poate îndeplini următoarele funcţii sintactice:

a)     complement circumstanţial (funcţie fundamentală): Înadins s-a dus acolo, ca să-l necăjească. Un nour uriaş răbufni brusc;

b)    predicat adverbial (adverb predicativ): fireşte, desigur, bine ş.a.:

Bine că a venit;

c)   nume predicativ: Ştiu că ţi-e greu să vorbeşti.

Adverbul poate avea şi valoarea unei propoziţii independente: „Destul! Strigă Lăpuşneanul.”(C. Negruzzi); la fel şi adverbele da, nu

Lecția practică N23 Conjuncţia, Definiţia şi conţinutul clasei,Clasificarea conjuncţiilor după structură şi după origine

Conjuncţia este un instrument gramatical care leagă părţi coordonate de propoziţie ori propoziţii coordonate sau introduce propoziţii subordonate: „ Paraschiv, Nilă şi Achim nu erau de firea lor nişte copii tăcuţi, moi ori lipsiţi de veselie. ”(M. Preda); „Frunza creşte şi voioasa luncă sună „ (V. Alecsandri).  „Voia totuşi să-mi arate…că-mi era recunoscător”. (M. Sadoveanu)

Conjuncţiile mai des folosite sunt: şi, nici, dar, iar, însă, ci, sau, ori, deci, că, să, ca să, dacă, de, căci, fiindcă, deoarece etc.

Legătura între două propoziţii se poate face şi prin pronume relative(care, cine, ce, cât) fără prepoziţie sau cu prepoziţie(de unde, până unde, de când, până când etc.).

Conjuncţiile limbii române se clasifică după următoarele criterii:

1. După criteriul etimologic – conjuncţii moştenite, conjuncţii împrumutate şi conjuncţii formate pe terenul limbii române.

a) Moştenite(din limba latină) în număr redus: că, însă, nici, ori, să, şi(dintre acestea unele nu provin din limba latină).

b) Conjuncţiile împrumutate ulterior din alte limbi se reduce, de fapt, la una singură: or. Conjuncţii de origine necunoscută: dar, iar.

c) Conjuncţiile formate pe terenul limbii române prin compunere şi prin conversiune sunt cele mai numeroase: aşadar, căci, dacă, sau, ci, decât, cum, când etc.

2. După structură sau după forma lor conjuncţiile sunt:

a) simple: conjuncţiile care au aspectul unui singur cuvânt: că, însă, nici, ori etc.;

b) compuse: sunt alcătuite din două conjuncţii simple sau dintr-un adverb relativ şi o conjuncţie – ca să, cum că, aşadar( aşa+ dar), decât, dar şi, fie că etc.

3. După funcţia lor conjuncțiile sunt:

a) coordonatoare şi

b) subordonatoare.

Conjuncţiile coordonatoare fac legătura între două părţi de propoziţie sau între două propoziţii care stau pe acelaşi plan, adică nu depind una de alta.

Conjuncţiile coordonatoare se definesc prin distribuţia în mai multe tipuri de relaţii:

a)        între două propoziţii

b)       între două părţi de propoziţie

c)        între două părţi de propoziţie, dintre care una, de obicei cea de-a doua, poate fi transferată într-o propoziţie.

În propoziţiile negative se foloseşte conjuncţia nici drept corespondent al conjuncţiei şi.

Raportul dintre două părţi de propoziţie sau două propoziţii exprimat prin conjuncţii coordonatoare, se numeşte raport de coordonare, iar părţile de propoziţie sau propoziţiile sunt coordonatoare.

Sunt patru tipuri de conjuncţii coordonatoare: a)copulative, b)disjunctive, c)adversative, d)conclusive:

a)       coordonatoare copulative leagă două părţi de propoziţie, prezentate de vorbitor ca asociate. Sunt puţine la număr: şi, şi cu, precum şi, ca şi, nici-nici, şi-şi: ;, Azi vine Rusanda şi din nou trosneşte uşurel mătura în mâna ei, şi din nou vuieşte focul în sobă…” (I. Druţă).

b) disjunctive – sau, ori, fie sunt prezentate de vorbitor ca opuse şi excluzându-se una pe alta: Ori e albă, ori e neagră

c) adversative – da, dar, însă, ci, or, iar exprimă opoziţia în diferite grade; cea mai slabă ca expresie a relaţiei adversative este iar, aflată la limita dintre valoarea copulativă şi cea adversativă: „Te-aş vârî în sân , dar nu încapi de urechi.”(I. Creangă).

Nuanţa cea mai puternic adversativă, până la excludere, o exprimă conjuncţia ci după o unitate negativă, se mai numeşte şi opozitivă, deoarece ajută la exprimarea ideii de opoziţie: „Nu numai în regiunile extracarpatice se pot afla produse şi monede greceşti, ci şi în Transilvania”(H. Daicoviciu). d) conclusive: deci, aşadar, prin urmare – leagă propoziţii principale şi subordonate şi părţi de propoziţie care formează unităţi binare, dintre care a doua este o concluzie a celei precedente. Când unităţile coordonate sunt părţi de propoziţie, cea de-a doua se poate dezvolta ca o propoziţie, adică o putem considera o propoziţie cu acelaşi predicat ca al întregii unităţi: „Vine miercuri, aşadar(vine ) la 4 mai”.

Lecția practică N24 Conjuncţia, Definiţia şi conţinutul clasei, Clasificarea conjuncțiilor după funcția lor

3. După funcţia lor conjuncțiile sunt:

a) coordonatoare şi

b) subordonatoare

Conjuncţiile subordonatoare stabilesc raporturi de subordonare între cuvintele din propoziţiile regente şi propoziţiile subordonate pe care le introduc.

Conjuncţii subordonate necircumstanţiale, cele care introduc subordonate necircumstanţiale(subiective, predicative, atributive, completive directe şi completive indirecte, predicative suplimentare): că, să, ca să, dacă, de, cum etc.:

„A fost odată chiu şi cânt Cum nu s-a pomenit cuvânt! Şi soarele mirat sta-n loc

Că l-a ajuns acest noroc,

Să vadă el atâta joc!” (G. Coşbuc)

Conjuncţii circumstanţiale de loc(unde, de unde, pe unde, oriunde):

„Vom avea dreptul a merge unde vom vroi.” (V. Alecsandri)

Conjuncţii circumstanţiale de timp(când, după ce, de când, până când, oricând): „După ce s-a sfârşit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor.”(I. Creangă).

Conjuncţii circumstanţiale finale(să, de, pentru ca să etc.), modale(cum, precum, după cum, după cât, cât, de cât etc. ), condiţionale, de relaţie, cumulative, de excepţie, opoziţionale etcLegătura dintre două propoziţii se poate face şi prin locuţiuni conjuncţionale (grupuri de două sau mai multe cuvinte care împreună îndeplinesc rolul de conjuncţie).

Între cuvintele din care este formată o locuţiune conjuncţională se află totdeauna o conjuncţie sau o altă parte de vorbire care poate avea rol de conjuncţie(un adverb relativ sau un pronume relativ).

Locuţiunile conjuncţionale mai des folosite sunt: şi cu, ci şi, cât şi, dar şi, precum şi, pentru că, pentru ca să, fără ca să, până să, cu toate că, măcar că, măcar să, măcar de, după ce, până ce, îndată ce etc.

Procesul de antrenare a altor părţi de vorbire, a unor îmbinări de cuvinte în categoria conjuncţiilor e în plină desfăşurare, astfel încât este greu a determina numărul exact al locuţiunilor conjuncţionale. Din punctul de vedere al structurii, locuţiunile conjuncţionale sunt destul de variate, sunt de mai multe tipuri:

–  Adverb + conjuncţie: măcar că, cum că, aşa că, chiar că, numai ca să – prepoziţie + conjuncţie: pentru ca, fără ca (să), pentru că

Lecția practică N25 Părțile de vorbire neflexibile. PREPOZIŢIA .Definiţia şi conţinutul clasei.Clasificarea prepoziţiilor (după criteriul etimologic, după aspectul structurii morfematice). Regimul cazual al prepoziţiilor.    Aspecte ale semanticii prepoziţiilor; raporturile exprimate de prepoziţii. Cuvintele semnificative legate între ele cu ajutorul prepoziţiilor; locuţiunile prepoziţionale

Prepoziţia este o clasă de cuvinte relaţionale invariabile, fără înţeles de sine stătător. Ea are rolul de cuvânt ajutător sau instrument gramatical utilizat pentru a face legătură între un atribut sau complement şi partea de vorbire pe care o determină.

„Suliţi (substantiv) de aur(atribut) tremură(verb determinat) pe pânza(complement) lată a râului”

2. Clasificarea prepoziţiilor (după criteriul etimologic, după aspectul structurii morfematice).

După criteriul etimologic, prepoziţiile se divizează în:

a)     prepoziţii moştenite direct din latină: asupra, către, cu, după, fără; din alte limbi: a, contra (franceză); per, pro (latină);

b)    formate pe terenul limbii române:

prin compunere – despre(de+spre), dinspre (de+înspre);

prin conversiune – formate din adjective, participii, substantive, adverbe.

După criteriul structurii formale şi după provenienţă, putem vorbi de următoarele subclase de prepoziţii: simple, compuse, alte cuvinte cu funcţie de prepoziţie, locuţiuni prepoziţionale.

Prepoziţiile simple sunt formate dintr-un singur element prepoziţional, moştenit de regulă din latină sau format prin fuziunea a două elemente. Prepoziţiile simple se ridică până la 20 de unităţi (a, de, la, sub, peste etc.)

Prepoziţiile compuse sunt formate din 2 sau 3 unităţi simple: de după, de la, de peste, de lângă, până între, până la, de sub.

Compusele din trei unităţi sunt mai puţine: de pe lângă, de pe la, până de către ( indică de regulă aproximaţia).

Prepoziţia compusă, în cadrul îmbinării de cuvinte, redă un raport combinat, adică cumulează două-trei nuanţe, contribuind la exprimarea mai compactă a ideii. Astfel, într-o îmbinare ca coboară de pe acoperiş, prepoziţia de pe cuprinde două nuanţe în cadrul raporturilor spaţiale. Pe cu substantivul acoperiş indică locul în plan static, iar de arată că locul acesta este punctul iniţial al mişcării (la fel vine până lângă pădure).

Locuţiunile prepoziţionale sunt sintagmele legate în care prezenţa unei prepoziţii este obligatorie. În funcţie de unitatea lexicală care intră în formaţie, locuţiunile prepoziţionale sunt de mai multe tipuri:

a) Locuţiuni prepoziţionale cu genitivul, alcătuite dintr-o prepoziţie simplă(sau compusă)+ substantive, adjective, adverbe articulate: din afară, din faţa, din jurul, din dosul, din cauza, din pricina, în vederea, în cazul, în ipoteza, în privinţa, sub aspectul.

b) Locuţiuni prepoziţionale cu acuzativul, alcătuite din prepoziţii+ substantive, adjective pronominale, verbe sau adverbe: asemănător cu, contrar cu, în rând cu, alături cu, alături de, în caz de, cât despre, în legătură cu etc.

3. Raporturile exprimate de prepoziţii sunt foarte variate. Cele mai răspândite sunt:

–    raporturile spaţiale (cartea se află pe masă, după masă, sub masă, lîngă masă, alături de masă; cartea de pe masă, de sub masă, de lângă masă, de după masă etc. );

–   raporturile temporale (se întoarce la masă, până la masă, după masă, către masă; va face într-un an, peste un an);

–   raporturile cauzale (cântă de bucurie, geme de durere);

–   raporturile finale (maşină de cusut, colaci de nuntă, se pregăteşte de examene, sare de bucurie);

–     raporturile modale (povesteşte cu-haz, zâmbeşte a bucurie); aspectul negativ al acestor raporturi se exprimă cu ajutorul prepoziţiei fără (înaintează fără zgomot);

–    raporturile instrumentale (doineşte din fluier, prinde cu plasa, taie cu toporul; raporturile instrumentale negative se exprimă la fel cu ajutorul prepoziţiei fără (cântă fără note, citeşte fără ochelari);

–   raporturile sociative (lucrez cu Vasile, Ion cu Petre călătoresc); aspectul negativ cu fără (Ion lucrează azi fără Vasile.);

Locuţiunile prepoziţionale sunt grupuri de cuvinte cu înţeles unitar, având valoarea unor prepoziţii: alături de, în faţa, în preajma etc. De cele mai multe ori sensul raporturilor exprimat de locuţiunile prepoziţionale este conţinut în însăşi semantica substantivului sau adverbului din componenţa lor. Prin aceasta se şi explică faptul că, de exemplu, din pricina, din cauza, sunt folosite pentru a indica raporturi cauzale ; în scopul, în vederea – raporturi finale; înainte de, în preajma, în timpul, în vremea – raporturi temporale; alături de, înainte de, în faţa, în urma, în preajma – raporturi spaţiale etc. Dacă drept element de legătură cu substantivul următor apare o prepoziţie simplă, adverbul nu-şi modifică forma (alături de lac, împreună cu tine).

Lecția practică N26 INTERJECŢIA,1 Definiţia şi conţinutul clasei 2. Clasificarea interjecţiilor după structură şi după origine. Probleme de semantică în clasa interjecţiei. Interjecţiile şi onomatopeele. Funcţia sintactică a interjecţiilor

1 Definiţia şi conţinutul clasei.

Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă care exprimă direct sau indirect stări psihice emoţionale sau voliţionale ori reproduce cu aproximaţie sunete şi zgomote:

a.   o stare sufletească: „Ah, mamă tu ! Ce slabă eşti!” (G. Coşbuc).

b.   un îndemn: -Haide, fată, la ogor!/-Ba, mamă, ochii mă dor!.

c.   adresare: „ Ia ascultaţi, măi, zise Gerilă…(I. Creangă);

d.   imită sunete sau zgomote: „Ţac, Ţac, prin copac, / Fâş, Fâş, prin păiş” (ghicitoare).

Interjecţiile sunt cuvinte de tip special ce se deosebesc atât de părţile de vorbire de sine stătătoare care exprimă noţiuni propriu-zise, cât şi de instrumentele gramaticale (prepoziţii şi conjuncţii) care redau raporturile dintre noţiuni. Interjecţiile nu denumesc, ci redau succint diferite emoţii, sentimente, impulsuri de voinţă ale vorbitorului sau zgomote din natură. Adesea rostirea lor este însoţită de anumite gesturi ( mimică, mâini).

Clasificarea interjecţiilor după structură şi după origine.

 După structură interjecţiile sunt: simple, compuse şi locuţiuni interjecţionale şi alte cuvinte folosite cu această valoare:

a)   primare, care au un corp fonetic:

–    dintr-o vocală (a!,o,!e!): „O, vin în părul tău bălai /S-anin cununi de stele… ” (M. Eminescu);

–    dintr-un diftong (ai! ,, ei! , ia! ): „Ei,ei ! Acum groapa este gata, – zise Sfânta Duminică.” (I. Creangă);

–     interjecţii bisilabice: Aho!, Oho!, Elei!, Ehe,! Aha!.

b)    interjecţiile compuse sunt mai puţin numeroase şi se formează fie prin alăturarea a două interjecţii diferite, fie prin repetarea aceleiaşi interjecţii: haide-hai, hai-hai; ei,aş!, ei, na!

c)     locuţiunile interjecţionale sunt sintagme legate în componenţa cărora intră o interjecţie primară şi un alt cuvânt cu valoare interjecţională ia uite! ia te uită! ia vezi! nu zău! ei asta-i!

După origine, interjecţiile pot fi clasificate în: interjecţii propriu- zise, interjecţii improprii şi false interjecţii:

a) interjecţiile proprii sau propriu-zise sunt strigăte scurte care reprezintă manifestarea exterioară a senzaţiilor, a emoţiei, a voinţei sau a dorinţei vorbitorului, nelegate ca origine de alte părţi de vorbire: ah!, of!, hai!, mă!, vai!: „Haiti! lipseşti dinaintea mea.” (Ion Creangă);

b) interjecţiile improprii sunt cele provenite de la alte părţi de vorbire prin conversiune, rezultând şi o pierdere a sensului lexical. Ele provin din vocative sau din imperative. Vocativele precum doamne!, frate!, soro!, domnule!, drace!, când se folosesc ca interjecţii, sunt golite de sens. Total delexicalizate apar: dracu’ (Ce dracu’ vrei şi tu?), dumnezeu (Unde dumnezeu ai umblat până la ora asta?), păcatele (Ce păcatele spuse?), ciorile (Ce ciorile, ţaţo?). De fapt, devin cuvinte parazite care încarcă inutil enunţul, fără să transmită ceva.

Interjecţiile improprii sunt:

–  substantive: doamne, păcat, ruşine, pojar, frate, soră: „Frate! Ştii c-avem două fete mari? ” (V. Alecsandri). „Amin! – bleştesc eu cu jumătate de gură…”(I. Creangă). De multe ori unele dintre acestea apar însoţite de o interjecţie propriu-zisă (O, Dumnezeule! Of, doamne! Ei, vorbă) de un determinant (halal de voi ! dragă doamne!) sau reamplificate ( Doamne, doamne!): „Doamne, doamne! Învăţat mai trebuie să fie şi acel, care face gramatici. ” (I. Creangă);

–  adjective: (sărăcan!, aracan!, ara!, ira! ): „I…ra! Moş Nichifor, nu mai spune de lup. ” (I. Creangă);

–  adverbe: aş!, aşa!, unde!, aiurea!: „Măi aşa! Parcă-s de o mamă făcuţi…”(V. Vasilache).

Atât interjecţiile propriu – zise, cât şi cele provenite din alte părţi de vorbire sunt formate pe teren propriu. Sunt însă multe interjecţii împrumutate din alte limbi:

turco-tătară (aman, aferim! Bre! hai);

franceză şi italiană (adio, alo, basta, bravo, vivat, marş, mersi);

 germană (capot, ţal, fain!);

c) false interjecţii sunt cuvintele aparţinând altor părţi de vorbire care îşi păstrează sensul lexical, dar sunt folosite exclamativ, similar interjecţiilor propoziţionale. Între ele sunt:

substantive: Ajutor!, Linişte!, Foc!, Salut!, Valea!;

adverbe: Afară!, Aiurea!, Înainte!, Înapoi!, Jos!, Sus!;

Unele elemente interjecţionale sunt provenite de la formulele de salut: ‘Neaţa!, Bună! Toate aceste interjecţii sunt plasate la graniţa cu propoziţiile eliptice de predicat.

După sens interjecţiile se împart în următoarele categorii:

a)       interjecţii care exprimă senzaţii fizice sau stări sufleteşti (emoţionale); interjecţiile care sugerează stări fizice şi stări emoţionale sunt destul de numeroase. În mod teoretic, toate reacţiile afective pot fi exteriorizate cu ajutorul interjecţiilor. Prin aceste interjecţii pot fi redate mai multe stări sufleteşti sau senzaţii:

o    durere: au!, ah!, vai! văleu!,exemplu: „Văleu cumătră, talpele mele!” (I. Creangă)

o    frig: bruh!, brr!,exemplu: Bruh! Mi-i frig.

o    oboseală: uf!, vai!, exemplu: Ce-am alergat! … Uf! Toată-s un lac de apă.

o    teamă, spaimă: ah!, vai!, hăit!, aoleo!

o    nemulţumire: dec!, eh!, na!, of!, ţţţ!

o    dispreţ: ptii!, ptiu!, halal!

o    saturaţie, plictiseală: uf!, ei!

o    mâhnire: a!, of!

„Ah! Atât de albă noaptea, parcă-ar fi căzut zăpadă.” (M. Eminescu);

b)      interjecţii care exprimă voinţa sau dorinţa. Ele au un sens apropiat de al imperativului. Cele mai obişnuite interjecţii din această categorie sunt: hai, haide, na, ho, marş, hăis, hi! Cu ajutorul lor se redau diferite acte de voinţă:

–  o adresare (alo, bre, fă, hăi);

–  o poruncă, un îndemn, un ordin (hai, haide, haideţi, stop, tiva).

În categoria interjecţiilor care redau manifestarea unei voinţe sau dorinţe trebuie incluse sunetele şi cuvintele cu ajutorul cărora chemăm sau alungăm animalele, păsările: aho, bâr, cuţu, câţ, halea, ţâbă.

Interjecţiile şi onomatopeele.

 Spre deosebire de onomatopee, interjecţiile întotdeauna emoţionează, sunt pline de afectivitate, exprimând lumea interioară a omului. Interjecţiile cel mult trezesc anumite noţiuni în conştiinţa noastră, în timp ce onomatopeele, având o legătură directă cu natura obiectului exprimat, sugerează exact ideea dorită. Să comparăm de exemplu, „Pupăza zbârr! pe-o dugheană…” în care onomatopeea zbârr! sugerează în mintea noastră imaginea zborului. Onomatopeele uzuale, datorită elementelor fonetice componente, sunt totdeauna expresive, având o origine şi o funcţie radical diferită de interjecţii, care sunt totdeauna afective. Cantitatea de informaţie la onomatopee, fiind mai limitată, le face să fie mai expresive.

Funcţiile sintactice ale interjecţiilor. În mod obişnuit, interjecţiile nu au funcţie de parte de propoziţie. Sunt totuşi construcţii în care unele interjecţii au funcţie sintactică. Cea mai obişnuită funcţie sintactică a interjecţiei este aceea de predicat: „Hai cu mine!”(Mergi cu mine!).

Funcţia de predicat a interjecţiilor este strâns legată de sensul lor. Pot avea funcţie de predicat:

a.   interjecţiile care exprimă un îndemn sau poruncă, adică acele interjecţii al căror sens se apropie de al imperativului: hai!, ho!, na, nani.

b. interjecţiile de adresare: ( iată, uite, iaca): Iată un fluture

= Uite.

c. interjecţiilecuvinte onomatopee, care imită zgomotul făcut de o acţiune în timpul executării ei: Şi zvrrr! Cu o piatră! Şi tronc! copacul.

d.   interjecţiile care redau repeziciunea unei acţiuni (haţ, ţuşti): El atunci ţuşti! lângă mine.

Lecția practică N27 Părțile de vorbire flexibile. Articolul, substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul, verbul. Categoriile gramaticale. Analiza morfosintactică. Recapitulare

Părțile de vorbire flexibile își schimbă forma după gen, număr, caz, persoană, mod, timp, diateză.

substantivul

articolul

adjectivul

numeralul

pronumele

verbul

Categorii gramaticale

Părțile de vorbire flexibile au următoarele categorii gramaticale:

substantivul: gen, număr, caz

articolul: gen, număr, caz

adjectivul: gen, număr, caz, grad de comparație

numeralul: gen, număr, caz

pronumele: gen, număr, caz, persoană

verbul: timp, mod, diateză, persoană, număr

Substantivul este o parte de vorbire flexibilă care denumește nume de obiecte (ființe, lucruri, fenomene ale naturii, însușiri, sentimente, stări sufletești, acțiuni, relații dintre oameni).

mașină, pădure, copil, telefon, carte, frate, mamă, ninsoare, iubire, ură, îngrijorare

Articolul este o parte de vorbire flexibilă care însoțește de obicei un substantiv și arată în ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. Are un rol de instrument gramatical (unealtă gramaticală, morfem sau cuvânt ajutător) pentru declinarea substantivului. Articolul nu are un înțeles de sine stătător și nici funcție sintactică.

copilul, un copil, copilului, copila, o copilă, copilei

Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect, însoțește și determină un substantiv. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat. (om frumos, oameni frumoși; mașină frumoasă, mașini frumoase)

Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi, trei), numărul obiectelor (trei copii, câte zece pagini, amândouă cărțile), ordinea obiectelor (al doilea, al treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul determină un substantiv și stă înaintea substantivului determinat.

Pronumele este o parte de vorbire flexibilă care înlocuiește un substantiv și, de regulă, își schimbă forma (flexionează) după gen, număr, caz și persoană.

Vasile, vrei tu să-i oferi Mariei cartea pe care ți-a cerut-o?

(tu, ți țin locul substantivului Vasile, -i ține locul substantivului Maria, iar o ține locul substantivului cartea)Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă în general acțiuni ale persoanelor/obiectelor (Mihai mănâncă. Ioana citește.). Celelalte verbe pot indica: stări ale obiectelor (Mașina stă în parcare), posesia unui obiect de către alt obiect (Vasile are o carte. Cartea are multe pagini.), necesitatea acțiunilor sau a obiectelor (Trebuie să mănânc. Îmi trebuie o mașină.), posibilitatea de face anumite acțiuni (Pot să cânt la pian.), voința sau dorința unei persoane de a face o acțiune (Vreau să merg la film., Doresc o prăjitură.).

Lecția practică N30 Părțile de vorbire flexibile și neflexibile. Algoritmii analizei morfologice. Realizați analiza morfologică a strofei a patra din poezia „Floare albastră” de Mihai Eminescu.

Părțile de vorbire flexibile și neflexibile

Algoritmii analizei morfologice

Părțile de vorbire neflexibile sunt:

Adverbul este o parte de vorbire neflexibilă care însoțește un verb, un adjectiv sau un alt adverb și care exprimă: caracteristica unei acțiuni sau stări (Face bine ceea ce face.), caracteristica unei însușiri (Are o mașină destul de mare.), împrejurarea în care se petrece o acțiune (Va pleca acolo mâine-seară.). Cuvântul adverb provine din limba latină și este compus din ad (pe lângă) și verbum (verb).

Interjecția este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă: o stare sufletească (ah!, vai!, uf!, oh!, aha-aha!), o poruncă sau un îndemn (hai, haide, haidem!, uite!, înainte!, liniște!), imitarea unor sunete sau zgomote din natură – onomatopee (buf! boc! trosc! zdup! cucurigu! miau! cirip-cirip!), un mod de adresare (bre, măi, adio!, noroc!, ia).

Prepoziția este partea de vorbire neflexibilă care leagă un atribut sau complement de partea de vorbire determinată. Este un instrument gramatical și nu are un înțeles de sine stătător, motiv pentru care nu are nici funcție sintactică. (de, la, spre, cu, sub, prin, pentru etc)Prepoziția stă în fața părții de propoziție pe care o introduce și poate fi sau nu despărțită de partea de propoziție prin alte cuvinte.

Conjuncția este o parte de vorbire neflexibilă care face legătura între părți de propoziție de același fel sau două propoziții. Conjuncția nu are funcție sintactică, este un cuvânt ajutător (instrument gramatical). Următoarele conjuncții sunt cele mai des folosite: și, nici, de, sau, ori, dacă, fiindcă, iar, dar, însă, ci, deci, că, să, ca să, căci, deși, încât, deoarece.

Andrei și Ioana au plecat la cumpărături. (conjuncția și face legătura între subiectele Andrei și Ioana).

Lecția practică N31 Verbul. Verbe tranzitive și intranzitive.Diateza verbului în limba română. Algoritmii analizei morfologice a verbului

Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă în general acțiuni ale persoanelor/obiectelor (Mihai mănâncă. Ioana citește.). Celelalte verbe pot indica: stări ale obiectelor (Mașina stă în parcare), posesia unui obiect de către alt obiect (Vasile are o carte. Cartea are multe pagini.), necesitatea acțiunilor sau a obiectelor (Trebuie să mănânc. Îmi trebuie o mașină.), posibilitatea de face anumite acțiuni (Pot să cânt la pian.), voința sau dorința unei persoane de a face o acțiune (Vreau să merg la film., Doresc o prăjitură.).

Verbe tranzitive

Verbele tranzitive sunt acele verbe care pot avea un complement direct. Caracterul tranzitiv al verbului nu trebuie apreciat după prezența în propoziție a complementului direct, ci trebuie analizată capacitatea verbului de a accepta un complement direct în acea propoziție.

Copiii au mâncat prăjiturile cumpărate de mama lor. (au mâncat – verb tranzitiv; prăjiturile – complement direct exprimat)

Mai mănâncă, dacă mai dorești. (mănâncă – verb tranzitiv; complementul direct neexprimat, dar poate avea un complement precum în mănâncă o prăjitură)

Există verbe, numite dublu tranzitive, care pot avea două complemente directe (un obiect și o ființă).

M-a rugat un lucru imposibil. (m-, un lucru – complemente directe)

Verbe intranzitive

Verbele intranzitive nu pot avea un complement direct. Verbele de mișcare (a merge, a pleca, a veni) și cele care exprimă o stare (a sta, a exista, a ședea) sunt ușor de recunoscut ca fiind intranzitive, deoarece acțiunea lor nu poate fi exercitată asupra unui obiect. Alături de aceste verbe, verbele copulative și verbele impersonale sunt intranzitive.

Diatezele sunt formele pe care le iau verbele pentru a arăta raportul dintre acțiunea pe care o exprimă și subiectul gramatical. În limba română verbul are trei diateze: activă, reflexivă și pasivă.

Diateza activă

Diateza activă arată că acțiunea este făcută de subiectul gramatical. Subiectul gramatical poate fi sau nu exprimat în propoziție.

Copiii merg la școală. (subiectul copiii efectuează acțiunea – “merg”)

Ai cumpărat cartea pe care ți-o doreai. (subiectul neexprimat -“tu” efectuează acțiunea – “cumpără”)

Diateza reflexivă

Diateza reflexivă arată că acțiunea este făcută de subiectul gramatical, dar este și suferită de acesta. Verbul aflat în conjugare este însoțit întotdeauna de pronume reflexive sau pronume personale neaccentuate – folosite ca pronume reflexive. Pronumele folosite astfel nu au funcție sintactică, ele sunt semne gramaticale ale diatezei reflexive.

Te-ai supărat ca măgaru pe sat. (“tu” – face și suferă acțiunea “a supăra”)

Mă gândesc și acum la filmul pe care l-am văzut ieri. (“eu” fac acțiunea de a gândi și tot “eu” o sufăr)

Diateza pasivă

Diateza pasivă arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva. Subiectul gramatical – autorul acțiunii poate fi exprimat sau poate fi neexprimat. Diateza pasivă se formează dintr-un verb auxiliar și participiul verbului de conjugat.

Vei fi judecat săptămâna viitoare. (vei fi – viitorul auxiliarului “a fi” + judecat – participiul verbului “a judeca”) Profesorii trebuie să fie respectați. (subiectul profesorii suferă acțiunea de a fi respectați de terți).

Добавить комментарий

Ваш e-mail не будет опубликован. Обязательные поля помечены *