De mihai eminescu, poezi

Поэзия Михая Эминеску

Floare albastrăde Mihai Eminescu

 „Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita încalte,

Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire

 Şi câmpiile Asire

Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite

Urcă-n cer vârful lor mare –

Nu căta în depărtare

Fericirea ta, iubite!”

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.

 Ah! ea spuse adevărul;

Eu am râs, n-am zis nimica.

„Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-isvoare plâng în vale

 Stânca stă să se prăvale

 În prăpastia măreaţă.

 Acolo-n ochiul de pădure,

Lângă trestia cea lină

Şi sub bolta cea senină

 Vom şedea în foi de mure.

 Şi mi-i spune-atunci poveşti

 Şi minciuni cu-a ta guriţă,

Eu pe-un fir de romăn

Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,

 Mi-oi desface de-aur părul,

Să-ţi astup cu dânsul gura.

 De mi-i da o sărutare,

Nime-n lume n-a s-o ştie,

Căci va fi sub pălărie –

Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit

 Luna-n noaptea cea de vară,

Mi-i ţine de subsuoară,

Te-oi ţine de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în val

 Ne-om da sărutări pe cale,

Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n întunecime;

Grija noastră n-aib-o nime,

 Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”

Înc-o gură – şi dispare…

Ca un stâlp eu stam în lună!

Ce frumoasă, ce nebună

E albastra-mi, dulce floare!

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră –

Floare-albastră! floare-albastră!

Totuşi este trist în lume!

Lacul de Mihai Eminescu

Lacul codrilor albastru

 Nuferi galbeni îl încarcă;

Tresărind în cercuri albe

El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,

Parc-ascult şi parc-aştept

Ea din trestii să răsară

Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,

Îngânaţi de glas de ape,

Şi să scap din mână cârma,

Şi lopeţile să-mi scape

Să plutim cuprinşi de farmec

 Sub lumina blândei lune –

Vântu-n trestii lin foşnească

Undoioasa apă sune!

 Dar nu vine… Singuratic

 În zadar suspin şi sufăr

Lângă lacul cel albastru

Încărcat cu flori de nufăr.

O, rămâi de Mihai Eminescu

“O, ramâi, ramâi la mine,

Te iubesc atât de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric

Te asamăn unui prinţ,

Ce se uit-adânc în ape

Cu ochi negri si cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,

Prin mişcarea naltei ierbi,

Eu te fac s-auzi în taină

Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol,

În a apei strălucire

Întinzând piciorul gol…

Şi privind în luna plină

La văpaia de pe lacuri,

Anii tăi se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri.”

Astfel zise lin pădurea,

Bolţi asupră-mi clătinând;

Şuieram l-a ei chemare

Ş-am ieşit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aş întoarce

A-nţelege n-o mai pot…

Unde eşti, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?

Şi dacă… de Mihai Eminescu

Şi dacă ramuri bat în geam

Şi se cutremur plopii,

E ca în minte să te am

 Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l,

E ca durerea mea s-o împac

 Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc

De iese-n luciu luna,

E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

Pe lângă plopii fără soţ

Pe lângă plopii fără soţ

Adesea am trecut;

Mă cunoşteau vecinii toţi –

Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea

Privii atât de des;

O lume toată-nţelegea –

Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat

O şoaptă de răspuns!

O zi din viaţă să-mi fi dat,

O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,

Să ne iubim cu dor,

S-ascult de glasul gurii mici

O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin

O rază dinadins,

În calea timpilor ce vin

O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci

Şi rânduri de vieţi,

Cu ale tale braţe reci

Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat

Cum nu mai au perechi

Acele zâne ce străbat

Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni

Şi plini de suferinţi,

Ce mi-i lăsară din bătrâni

Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău

Că trec cu mult mai rar,

Că cu tristeţă capul tău

Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor

La umblet şi la port,

Şi te privesc nepăsător

C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi

De acel farmec sfânt,

Şi noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pământ.

Добавить комментарий

Ваш e-mail не будет опубликован. Обязательные поля помечены *